O POETĂ "DE AZI" DE ACUM... 100 DE ANI

    

                                                            PETERSBURG

                                      
                                      Parcă nişte dulăi lăcuiţi pe bulevarde amuşină auto-„Benz”-uri

clănţănesc crenelurile pridvoarelor.

Uniform cu miniu sunt vopsite toate frontoanele palatelor

în fonta grilajelor ascunse-s toate vilele morţilor şi viilor oamenii – asemeni sfincşilor – la faţă – ruşi ar fi iar la trup – nemţi...

Precum fantomele înverzitelor mlaştini inflamante

cinovnicii aristocraţii cu pielea de roquefort

se târăsc în timp obscur-întunecat

şi hohotind convulsiv privesc apusul soarelui.

Iubim Petersburgul. Cât de curând

vom intra în sticla şi oţelul gărilor deformate de ploaie

unde-n piatră-i liniat prelungul bulevard Nevski

unde Petru-i aruncat din şa de calul cabrat

unde împărăteasa Ekaterina cu postamentul

îşi strivi favoriţii şi imperialii vulturi.

*      *      *

În inelul de brocard

Al sumarei rochii

Va trece deşteapta

Şobolăneasă cu nas lung.

Priviţi!

Pufăind rotocoalele liliachii

Ale aromatelor ţigări,

După respectabila coadă aleargă

Fracurile de fontă

Şi frizuri lucindu-şi lacul.

De foame

Se îngreuiază pungile de sub ochi:

Spre-a smulge din gura-mpomădată

(Peşteră în care răsună ecoul creierului)

Ghimpele pupicului.

DIN ÎNTÂMPLARE

Viaţa lui A. Krucionîh

I

Smulgând o pană din

Arteziana havuzului pălăriei verzi

A dumnezeieştii femei-husar,

Cu scuipat în loc de cerneală,

El înjură în public:

Ho-bo-ro –

Ziu-ţin-e-cpum!

În această zi îi făcuse din ochi slava ce purta

Tricou pestriţ!...

II

El o numise Muzică,

O tot târa pe la dispute,

Răsucindu-i în trup un morcov

Şi aurindu-i nasul,

O prezenta tuturor drept –

Privat-docent în domeniul

                                  frumuseţii feminine

Şi a maxilarelor drepte.

O hrănea cu poemoaice*

                                      de cormoran,

Bucurându-se că ea creştea,

Îl depăşea pe el în volum,

După care, ca o namilă de dădacă

Ce-şi joacă în mâini cratiţa,

Îl săltă în palma ei…

III

Şi-atunci, primind recompensă pentru poezii

Şi creieri prăjiţi – titlul

„Gluminăţia Voastră”,

Spumant şi strălucitor,

Ca fiul unui samovar,

Dintr-o dată el se întristă că

Supraveghetoarea sa

E nespus de barosană

Şi plictisitoare,

Precum în New York

Statuia Libertăţii

Pătată de turişti!

Şi-atunci, de ochii lumii,

Pentru public,

Din întâmplare trebui să se spânzure,

Legându-şi şireturile

Cizmuliţelor,

În timp ce el însuşi aluneca

În sertarul transmentalului,

Permiţându-şi să se plimbe pe bulevard

Doar pe timp

                      ploios.

1919

____________

*În origina: „stihinami” – neologism creat, prin augmentare (şi… exagerare!), din rădăcina „Stih” (vers).

URMA ŞI UMBRA POETULUI SERGIU ADAM...

             Internetul mi-a adus vestea cea neagră: azi, 27 februarie, la Bacău, s-a stins din viaţă Omul, Poetul şi Prietenul Sergiu Adam. Derutat, oripilat, ce alta pot face, decât să-i invoc chipul, să-i adun urmele, să-mi imaginez conturul umbrei sale care urcă spre pulberea stelelor?... Unele din acestea le găsesc în notele de jurnal, în care numele prietenului Sergiu Adam e "unul de-al casei". Adam, care, în traducere, înseamnă – Om…

25.IX.1990

Publicaţiile mele peste Prut: versuri la „Cronica” (primul onorariu în lei), la „Timpul” şi un eseu despre Cimpoi la „Ateneu” din Bacău. Sergiu Adam, redactorul-şef la publicaţia bacoviană, e un om excelent. Intenţionează să ne invite pe 6-9 noiembrie la unele manifestări literare.

12-19.XI.1990

Împreună cu soţia Zinovia, spre Bacău luăm trenul de Piatra Neamţ. Vagoane etajate, prost întreţinute. Staţionări frecvente, aflux şi reflux de navetişti. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orişicare întrebare”.

După 4 ore de semi-chin, la Bacău suntem întâmpinaţi de excepţionalul coleg şi om Sergiu Adam şi de colegul său de redacţie Iacob Florea. Mai aşteptăm un sfert de oră pe peron, soseşte trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureşan.

De la stânga: Sergiu Adam, Leo Butnaru, Gabriel Dimisianu, Ovidiu Dunăreanu, Emil Galaicu-Păun, Viorel Savin, Mihai Cimpoi, Alexandru Ecovoiu, Alexandru Corduneanu,Eugen Cioclea. Chişinău, august 1997.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurenţiu Ulici care îşi uimea confraţii băcăuani prin erudiţia sa literaturologică. Aceştia alegeau, în mare discreţie, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar „da” sau „nu”, ori „nu ştiu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar şi… pe sine! Băcăuanii insistă să fac şi eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă criticul… eşuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literaţi maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internaţional „Gorge Apostu” sunt declarat unul din laureaţii premiului revistei „Ateneu” pentru poezie şi publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri şi un grupaj de poeme.) Primesc distincţia împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurenţiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeaşi zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenţi bine instruiţi, curioşi. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori şi autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”.

10-14.II.1991

La noi, la Chişinău, vizita de răspuns a colegilor Mircea Dinescu (preşedinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ştefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuţie anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creaţie de la Peresecina, întâlnire cu elevii şcolii viticole din Stăuceni…

2.IX.1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.

În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.

Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcuşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…

JURNAL 1995

11.VII.1995

Îmi zic ca la cenaclul „Perpetuum” de la Bibliteca „Transilvania” să lansăm cartea lui Serafim Saka „Basarabia în Gulag”. Îi telefonez autorului, care acceptă ideea: convenim pentru joi, 20 iulie. Bu-u-n… Spre încheierea discuţiei, Serafim mă întreabă dacă am văzut revista „Luceafărul”. Da, am văzut-o.

– Cum iese? Eu vorbesc, dar te publică pe dumneata. Nu că aş avea ceva cu dumneata, zic şi eu, ca un exemplu.

– Păi eu nu am vorbit, dar am dat un text, am scris, adică. Am fost solicitat.

– Dar de ce nu m-a solicitat pe mine? Nu că aş avea ceva împotriva dumitale, dar…

– Nu ştiu de ce nu te-au solicitat.

– Păi, pricep eu cum se face şi „Luceafărul”.

– Eu unul nu prea ştiu cum…

Cam asta a fost mica ciocnire din cauza orgoliului prost mascat al colegului, dar înţelegerea cu lansarea rămâne în vigoare.

Trec pe la maestrul Glebus Sainciuc. Aleg din mape mari materiale şi poze pentru un număr al „Caietelor de cultură”, pe care vrem să i-l consacrăm. Spinei m-a stimulat cu promisiunea că pentru selecţie-regie îmi oferă suta de lei (deja convertibili de 3-4 zile) prutonistreni.

13.VII.1995

Ieri, la Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost vernisată expoziţia lui Aurel David, care pe 28 iulie ar fi împlinit 60 de ani. Prima expoziţie personală din viaţa (şi moartea) lui David! Vorbea cine vorbea, chemat şi nechemat, debitând mărturisiri în doi peri, dar eu auzeam, ca într-o surdină de mister, vocea pictorului. Şi abia când M. Cimpoi aminteşte de faptul că „colegul nostru Leo Butnaru a realizat un interviu cu Aurel David etc.”, îmi străfulgeră conştiinţa identificarea frapantei, extraordinarei coincidenţe! – acel interviu a avut loc exact la 12 iulie, cu 11 ani în urmă, dată la care, ieri, a fost inaugurată expoziţia – prima personală a lui Aurel David. Acel 12 iulie 1984 este scris, ca element din autograf, pe stampa „Eminescu-Arbore” (botezată astfel de mine, atunci, în acea zi, lucru atestat de acel interviu) pe care David mi-a dăruit-o după convorbirea noastră.

Era expus şi acel tablou, botezat „Stăpânul”, cu piciul în pielea goală la o poartă de curte ţărănească, lucrare ce-i aparţine lui Spiridon Vangheli. Acesta fabulase o istorie a ei, care diferă oarecum de ceea ce-mi povestise Aurel. Pictorul i-o ceruse lui Vangheli, să o expună undeva. Vangheli însă, din teama că pânza ar putea să nu revină în casa lui, căută fel de fel de motive, pentru ca să n-o cedeze. Soţia sa chiar o ascunsese pe undeva. În fine, după lungi tratative şi asigurări de intenţii curate, David obţinuse lucrarea, însă acesta a fost… refuzată de consiliul de la Ministerul Culturii şi nu mai apăruse în expoziţie. Deh! Câte i-au tot fost refuzate lui Aurel David…

20.VII.1995

Un  orgoliu vizual (al meu…): Emisiunea „Simpozion” (TVR) consacrată dlui Adrian Marino. Mărturisirile maestrului, uneori ilustrate cu imagini din biblioteca sa. La un moment dat, pe o masă este prinsă în obiectiv cartea mea (şi-a altora; e de interviuri cu personalităţi ale literaturii române) „Spunerea de sine”. Probabil, colega Lucia Negoiţă o fi poposit în casa distinsului literat nu cu mult după ce fusesem invitaţi şi noi acolo, cu Cimpoi şi Suceveanu. În fine, trebuie să alcătuiesc chestionarul pentru dialogul nostru. Iar azi, în „LA”, e publicat dialogul cu Adam Puslojić.

La cenaclul „Perpetuum” – lansarea volumului „Basarabia în Gulag” de Serafim Saka şi convorbitori săi.

Acum o săptămână, am perceput „cote” de la Leonida Lari – 20 de dolari pentru ea şi Grigore Vieru – cotizaţii pentru PEN-Centru, în caz contrar, i-am spus colegei, se va pune problema excluderii voastre. (Glumind, fireşte, dar şi cu o doză de adevăr).

22.VII.1995

Mai atenuăm din orgoliul „declanşat” alaltăieri, la miezul nopţii, sau, poate, nuanţăm această deşertăciune infimă?… Dar se făcu că ieri, pe când ieşeam din clădirea US, aflu că unii colegi au văz acut, atent: Nic. Spătaru (era împreună cu Arc. Suceveanu) zice: „Aţi văzut aseară? Într-o emisiune cu Adrian Marino s-a dat şi cartea dumitale…” He! S-a întâmplat să văd. Mai greu ar fi să răspunzi la întrebarea, dacă distinsul hermeneut a şi citit câte ceva din ea. Presupun însă că a frunzărit-o, culegând câte o frază-două din mărturisirile unor personalităţi de care îl leagă diverse interese, dezinteresări, polemici etc.

Logic chibzuind, orgoliul ar trebui să fie şi declanşator şi conţinător de plăcere, pe care un ins sau altul şi-o poate autoproduce/ cauza. Dar iarăşi chibzuind, orgoliul, chiar prin strania plăcere pe care o conţine, nu încântă, ci… încruntă; nu destinde, ci concentrează/ crispează/ schimonoseşte sentimentele bucuriei, satisfacerii etc.

Parcă nu sunt dintre cârcotaşii care pretind despăgubiri de la propriul destin, dar încerc – se întâmplă – unele autotestări şi elucidări de situaţii. Astăzi mi-am zis ceea ce scriu aici, – că, uneori, şi din vina mea, dar nici pe departe doar din acest motiv, succesul şi accentul favorabil de notorietate ba mi-au scăpat, ba mi-au fost „sustrase”, ba calomniate, reîntoarse adică în negativul imaginii lor. O! dar adevărat este: caracterul meu, uneori insuportabil, s-a autoflagelat destul, cauzându-şi pierderi considerabile de… consideraţie… Dar oare e cazul să mă iau la… auto-palme? Sau e mai bine să recitesc „O palmă dată gustului public” a futuriştilor ruşi?

ÎNTINS DE MÂNĂ

Definitiv

Boţul de humă cu ochi

învedera probabil dovada

că omul ar fi fost absolut neprihănit

doar în perioada

de până a se pomeni în rai.

Potcoava

De vezi în praful

sau pe asfaltul drumului

o potcoavă

las-o în pace

iar de ai la îndemână o floare

sau un fir de iarbă

pune-o peste ea ca

peste mormântul norocului…

                                              Poate al tău…

poate al altuia…

Lentile

prunc

pe când

prin străvezimea unghiilor

ca prin nişte lentile

urmăream probabil mişcarea

propriului meu sânge

propriei mele vieţi atât de inconştiente

încât

mai eram aproape ca nefiind… –

                                                          mirare Doamne

tocmai de unde poţi face să pornească un poem – din încă

aproape nefiinţa omului…

PE 24 FEBRUARIE, ACUM CÂŢIVA ANI (2007), A PLECAT POETUL GHEORGHE VODĂ...

OMUL CU ARIPI DE CASĂ, POETUL CU ARIPI CELESTE

La sosirea mea în Chişinău, printre scriitorii pe care i-am cunoscut, bineînţeles – mai întâi şi mai mult de la distanţă, la diferite manifestări literare, culturale sau la şedinţe de cenaclu, la care unii dintre ei apăreau ca protagonişti (eram student abia înmatriculat la Alma mater care, în acea perioadă, prin ciudăţenia cursurilor şi bizareriile unor lectori părea mai curând o Alta mater; deci, eram un învăţăcel şi nu îndrăzneam să mă prea bag în sufletul  condeierilor consacraţi), Gheorghe Vodă mi se arăta – aşa l-am înţeles de la bun început – ca un cavaler autentic, firesc, să zic, în comparaţie cu alţi colegi de-ai domniei sale, care de asemenea nu păreau lipsiţi de distincţia nobleţei comportamentale, însă dânşii arătau, parcă, mai puţin convingător, unii cam scorţoşi şi distanţi, alţii uşor caraghioşi prin băţoşenia lor, un altul – încercând să îmbine prestanţa cu scâncetul, cu lamentaţia păşunistă dusă până la smiorcăială de calicie, cu toate că, se părea, nu ar fi avut nevoie de auto-umilinţă, însă aceasta îi aducea „profit” – simpatia şi căinarea celor din jur. Adică, erau mai multe soiuri de cavalerism, însă Gheorghe Vodă se arăta cel mai conform cu legile şi ţinuta cavalerilor – elegant, uşor pedant, delicat în atitudini, deloc cu nasul pe sus, ca ăilalţi. Mai mult ca atât, Vodă părea un Don Quijote neobişnuit: cam scund (el însuşi îşi permitea să autoironizeze: „Un metru jumătate cu tot cu bască…”), acest cavaler părea să fie, concomitent, sieşi şi scutier, adică, în acelaşi timp – Don Quijote şi Sancho Panza.  Avea un pitoresc al său, într-o combinaţie de nobleţe rustică şi fineţe intelectuală. În acea perioadă, Gheorghe Vodă era în graţiile binemeritate ale mai tinerilor săi colegi, care îi apreciau în mod special anumite poeme din volumele „Ploaie fierbinte” (1967) şi „Aripi pentru Manole” (1969), secundul trebuind să se numească, precum îmi spune mai târziu autorul, „Aripi pentru cădere”, titlu care, însă, a fost respins de cenzura editorială, dat fiind că în URSS doar se înălţa, orice, şi nu cădea nimic. În subtexte vibra o atitudine ideatică temerară, însă cel puţin mie îmi plăcea şi stilistica metaforică a versului liber, căruia, pe atunci, abia de i se permitea să fie cultivat în atât de accidentata prozodie dintre Prut şi Nistru, unde continua să domine versificaţia rudimentară, toxică sub aspect ideologic, pe care mahării de la partid ţineau să o declare culme a realizărilor literaturii sovietice socialiste moldoveneşti. În prim-plan erau scoase bicisnicele, neajutoratele însăilări prozodice ale lui Darienco, Balţan sau Cruceniuc, Istru sau Lupan (acestor doi, care, ici-colea, aveau şi câte vreun text mai de Doamne ajută li se scoteau în evidenţă anume caraghioslâcul altor texte ca „Primăvara în Carpaţi”, „Pohoarnele” sau „Sat uitat” etc.), ba chiar Corneanu – încă! – şi nestăvilitul grafoman Barjanschi. Nu se putea şi fără o doamnă, Irina Stavschi (cu studii la Universitatea din Cernăuţi, însă – curios lucru! – cu optică realist-socialistă atât de partinică pro-kremliniană; e drept, la panegiricele pro-partinice o mai „ajuta” şi colega Agnesa Roşca)… Aceştia şi alţii – oameni buni, dar ca scriitori… Prea neputincioşi, unii, prea alunecoşi, alţii, modelul de şui, în sensul DEX de  – zvelt, subţire; îngust, mic; înalt, mlădios  – reprezentat, mai ales, de Bogdan Istru care, într-adevăr, arăta zvelt, subţire, înalt ca alcătuire trupească, şi îngust, mic, mlădios (în sensul de pliere oportunistă) în scris, din numele dumisale la naştere Bădărău ajungând pentru partinicii poruncitori un fel de Bă-dă-bine… Iar Andrei Lupan chiar părea să creadă în beneficiul prăpăstiilor date de bolşevici drept culmi, piscuri, ceea ce era cu atât mai regretabil, întrucât, în unele pagini, cel numit „Bătrânul Lupan” încă de pe la vârsta-i de 40-50 de ani, parcă ar fi învederat aptitudini poetice demne de atenţie… Dar, din nenorocire pentru autor, propriile aptitudini erau anihilate de propriile-i… atitudini… Oricât ar fi fost lustruite  „meritele operei” acestora, cine mai ştie de ei, de scrisul lor, ca şi de „proza” lui Barschi, Lipcan, Şleahu?...

Astfel că poezia lui Gheorghe Vodă, dar şi cea a lui Ion Vatamanu sau Liviu Damian, venea în răspăr cu sforăitul versificat al tribunilor şi  cumularzilor acelor timpuri. (Da, poezia din acele timpuri… – pentru că, peste ani, au mai cedat şi unii  dintre cei care aduceau pe atunci un suflu înnoitor în stătuta literaturică rssm-istă, înrobindu-se slăbiciunilor de a plăcea sus, de a umbla la teme „etern la modă” – comuniste, comsomoliste, leniniste, de a scrie texte kilometrice care, se ştie, se plăteau din gros; de a încăleca tribune, duduind cu rime clamoroase…)

Uniunea Scriitorilor se afla în actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice, care încă nu avea construită, adaptată arhitectural, „lipită”, jumătatea ei dinspre Casa Presei. Acolo, într-un birou, consultantul pentru poezie Gheorghe Vodă punea în discuţie manuscrisele pretendenţilor de a debuta editorial, de a păşi pe treapta a treia a promovării în spaţiul unei posibile cariere de scriitor, poate că şi avansarea într-un destin determinat, treapta. De ce a treia? Pentru că prima ar ţine de cele dintâi încercări literare propriu-zise, a doua treaptă – debutul în presă, a treia – debutul editorial. Eram invitaţi şi acceptaţi la şedinţe şi noi, cei ce lăsaseră deja două trepte „în spate”, numele cărora figura ici-acolo în vreo publicaţie periodică. Bineînţeles, presupuneam că, odată şi odată, voi trece şi eu prin acel birou în care poetul, cavalerul Gheorghe Vodă, îmi va pune în discuţie manuscrisul pre-primordiului editorial. Astfel, când a fost să încropesc acea posibilă carte ce ţintea colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi „De băut”, mă gândeam cum să-mi fac eu curajul să o prezint „la secţie”. Odată, mai bine zis la începutul de toamnă al anului 1974, pe când mă plimbam, făcând turul Lacului din Valea Morilor – azi, al comsomoliştilor – atunci, la terasa cafenelei „Rândunica” din perimetrul EREN (expoziţia realizărilor economiei naţionale), îl văd pe Gheorghe Vodă stând la masă cu soţia sa, actriţa Eugenia Vodă-Mocreac, pe care o cunoşteam din mai multe spectacole la Teatrul „Luceafărul”, mai ştiind că doamna se născuse şi învăţase în satul Vadul lui Leca de pe Răut, ce se află cam la 3 kilometri de Negurenii mei de baştină. În fine, îmi iau curajul să mă apropii şi, cerându-mi scuzele de rigoare, îndrăznesc să deranjez poetul, spunându-i, cam fâstâcit, despre grandioasele mele planuri ne-cincinale: să-i prezint manuscrisul etc. Cavalerul Vodă mi-a răspuns prin distinse şi destinse formule de politeţe, pe care, de altfel, i le ştiam deja fireşti; îmi spune că mă cunoaşte din unele texte publicate în presă şi că nu există nicio problemă şi aşteaptă să prezint manuscrisul la secţia de poezie a USM. În toamnă adâncă, am făcut acest lucru, după care mă pomenesc cu o propunere care mă surprinse: poetul Gheorghe Vodă îmi… cerea îngăduinţa să-mi prezinte în revista „Nistru” un grupaj de versuri, pe care să-l însoţească cu câteva gânduri care, eventual, ar putea intra şi în prefaţa viitoarei mele cărţi de debut, bineînţeles dacă accept etc. Cum să nu accept?! Eram foarte bucuros, dar – de ce aş ascunde-o? – şi măgulit, pentru că iată, unul dintre cei mai buni poeţi, Gheorghe Vodă, se oferă să etc. Grupajul prefaţat de Cavalerul de Văleni a apărut în primul număr al revistei „Nistru” din 1975, incluzând şi poemul „Cuvinte şi anotimpuri”, cu care avea să se încheia cartea mea de debut „Aripă lumină”, publicată în anul următor. Peste vreo zece ani, mai precis – în noiembrie 1984, într-un interviu pe care i l-am solicitat, Gheorghe Vodă, şeful secţiei poezie, care punea în discuţie viitoarele cărţi ale tinerilor, mărturisea: „A citi un manuscris de versuri e mult mai interesant decât o carte gata, pentru că ai în faţă o alcătuire ce nu a trecut prin teascurile tiparniţei şi tu eşti primul care afli tainele scrise ale unui suflet vinovat de poezie. E mult, e puţin, important este să fie prezentă poezia. Când o descoperi, te bucuri. Lumea, văzută cu ochii îndrăgostiţi ai tânărului poet, este totdeauna încântătoare”.

ANTOLOGIE ANNA AHMATOVA ÎN ROMÂNEŞTE

La editura bucureşteană "Tracus Arte" (director: Ioan Cristescu) în câteva zile apare antologia de poezie a Annei Ahmatova "Mătănii", pe care am tradus-o pe parcursul mai multor ani.  L.B.

                                             MUZA

Când aştept venirea ei, târziu, în noapte,

Mi se pare că viaţa de-un fir de păr atârnă.

Ce sunt onoruri, tinereţe, libertate

În faţa musafirei cu flautul în mână?

Şi iată intră. Aruncă pledul de pe mine,

Mă priveşte atent cu ochii ca de zeu.

O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terţine

Despre Infern?” Ea îmi răspunde: „Eu”.

1924

RĂSPUNS

Viaţa mi-i clară ca un izvor

Şi nu pot fi o prezicătoare, –

Pur şi simplu, eu nu pot cânta

Sub zăngănitul cheilor de închisoare.

1930

BORIS PASTERNAK: UN POEM DE FEBRUARIE

*      *     *

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!

De februar scriind în bocet hohotitor,

Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi

Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,

Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere

Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase

Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.

Unde, precum pere, fructe carbonizate,

Din copaci puzderia de grauri, risipitor,

Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate

Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.

Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,

De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,

Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc

În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

(1912)

Traducere L.B.

Boris Pasternak la Peredelkino

JURNAL 1995

10.VII.1995

M-aş bucura, dacă pentru cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, aş trece drept om deschis, sociabil, – zic, amintindu-mi de întâlnirea de la Neptun, când, în unele cazuri, am fost „dispecerul” ce cunoştea situaţia şi pe cei implicaţi în ea. Astfel, într-o dimineaţă, se apropiase dl Pavel Chihaia, întrebându-mă cine a sosit de la Craiova. Eu îi spun că deocamdată nu ştiu, deoarece sunt de la Chişinău. Prozatorul îmi explică motivul: un tânăr scriitor de la Craiova i-a dăruit o carte cu autograf, pentru care ar vrea să-i mulţumească. (I-o fi lăsat-o la recepţie, probabil. Dar pe carte era totuşi indicat numele autorului…) Ei bine, în câteva clipe mă dumiresc: „O fi vorba de Gabriel Chifu, el e de la Craiova, redactor-şef la revista Ramuri”. „Exact, el e!”, se luminează dl Chihaia, căruia îi promit că o să-i transmit lui Gabriel doleanţele şi, peste un timp, chiar îl întâlnesc pe craiovean, bucurându-l vădit cu vestea pe care i-o dau. 

Apoi îl întâlnesc pe Paul Chihaia, din nou ocazional, transmiţându-i ce i-am spus lui Chifu. La rândul său, dl Chihaia îmi spune că ar vrea să transmită la Chişinău vreo sută de exemplare din noua ediţie a romanului dumisale „Blocada”. Se interesează dacă avem un transport şi dacă mergem pe la Bucureşti… Aha! Îmi amintesc că de acelaşi lucru îmi vorbea şi dragul de Virgil Bulat, director la editura clujeană „Dacia”. Volumele va trebui să le ridicăm de la Târgul Internaţional de Carte, ce se ţine la Teatrul Naţional din Bucureşti, alegându-ne fiecare (vreo 25 de inşi) cu exemplarul „Blocadei”, ediţia a 3-a/ 1994.

Altă preocupare de „dispecerat”: dna Florenţa Albu se apropie de mine, interesându-se de V. Matei, căruia ar vrea să-i ofere o carte. După volumul plicului pricep că ar fi vorba de „Zidul martir”, jurnalul dumisale din 1970-1990, editat anul trecut la „Cartea românească” (văzusem autoarea cu cartea într-o emisiune din „Simpozion”; prin intermediul lui Ioan Mânăscurtă, mă alesesem şi eu cu acest volum). Da, îi spun colegei, o să-l văd şi o să-i transmit. „Noi ne-am mai văzut”, zice dna Albu, şi eu, abia mai târziu, îmi aduc aminte de întâlnirea din redacţia revistei „Viaţa românească”, la început de ianuarie 1992, când Cezar Baltag consemna prin agapa colegială premiul revistei „Luceafărul”, de care avusesem onoarea să mă învrednicesc şi eu. În aceeaşi zi am şi realizat interviul cu C. Baltag.

În fine, am mai avut, am mai avut chestiuni de dispecerat inter-colegial, inclusiv pe cea cu italianul Marco Cugno, care dorise să se întâlnească cu câţiva din poeţii noştri, fapt care îi făcuse pe ai noştri să cadă în euforie, mai certându-se înde ei din cauza că nu fuseseră invitaţi mai mulţi, şi cutare, şi cutare, prozatorul, pentru ca, până la urmă, a doua zi dimineaţă, să se dovedească a fi mai toţi neparolişti, nepunctuali, neprezentându-se la întâlnire…

Marco Cugno îmi vorbi cu mari regrete despre comportamentul necolegial al lui Marin Mincu, cu care a colaborata la elaborarea unei antologii de poezie românească, şi la altceva a mai colaborat, însă dl Mincu, într-un interviu pentru presa italiană, nu aminteşte barem un cuvânt de partenerul său, dl Cugno, etalându-şi doar propria contribuţie… Lui Marco i-am oferit „Iluzia necesară”, el fiind dispus să traducă mult-puţin din poezia prutonistreană…

Aşadar, multe momente de la Neptun le-am consemnat în caietul roşu „de bord”, însă anumite situaţii le rememorez acum.

Discuţia cu badea-basarabeanul parizian Leonid M. Arcade (dl Mămăligă), bătrânel trecut de 70 de ani. Se interesează de posibilitatea de a retipări în Moldova Interriverană romanul său „Poveste cu ţigani”; ar putea cotiza manopera. (Dar a rămas cam la intenţie verbală…) Ar mai dori ca, pe vreo scenă din Chişinău, să i se monteze ceva din dramaturgia sa, oferindu-mi piesa „Scrisorile lui Condurică”. Revenind la Chişinău, i-o propun pentru lectură lui Mihai Fusu, actualmente regizor-şef la „Luceafărul”. Verdictul acestuia: text cu prea mult subtext, greu de pătruns pentru public. E ca şi cum ai juca un spectacol din bancuri ruseşti la Bucureşti – puţini ar pricepe intenţia, mesajul etc.

Voi mai încerca. Dl Arcade are aprecieri elogioase în presa franceză, mi le-a oferit în xerox, inclusiv pe cele din „La Quotidien”. La proza lui s-a referit şi Mircea Eliade. În „Scriitori contemporani”, Ion Negoiţescu îl consideră „unul din cei mai importanţi scriitori ai exilului” (p. 22), proza căruia e de un „încrâncenat estetism”, „estet-hermetică”. O frază din „Povestea cu ţigani”: „…ori îmi sapi cu unghia cale în iad”.

I-am telefonat dlui Arcade la Bucureşti, chiar în ziua în care trebuia să ia avionul spre Paris. Ne-am înţeles că-mi telefonează dânsul din Franţa, să mai vedem cum mişcăm chestiunea basarabeană…

După-amiază de poezie românească la Neptun. Noi nu ne-am prezentat in corpore. Em. Galaicu-Păun cu Arc. Suceveanu s-au reţinut, curioşi, la plaja nudiştilor, unde (abia azi îmi spune Arc., după ce vede poza protagonistei în „Luceafărul”) o văzuseră neacoperită pe Silvia Chiţimia. Deh…

Iar la recitalul de poezie se iscase o mică neînţelegere. Când Cimpoi îl prezentă pe Nic. Popa drept secretar de redacţie la revista „Basarabia”, Vasile Gârneţ comentă: „Proastă”. Caz cu urmări într-o busculadă verbală între cei doi, în care avusem neinspiraţia să mă bag şi eu, pentru ca abia peste 3-4 zile să am o explicaţie cu Vasile, cedând ambii poziţiile avansate şi, deci, ameliorând ce era de ameliorat. Gârneţ a luat pentru „Contrafort” dialogurile cu Breban şi Simion. Vitalie Ciobanu mi-a dat întrebările noii lor anchete; dacă reuşesc, poate răspund săptămâna în curs (referitor la sentimentul naţional, patriotism, naţionalism). După această eliberare de (sub) anchetă, trebuie să refac, cu completări şi eliminări, manuscrisul de dialoguri „Prezenţa celuilalt”, să las „barosanii”, iar pe alţii, alţii, în ascensiune, pentru altă dată (editorială).

11.VII.1995

Sunt telefonat de la Camera Cărţii (dna Reu), rugat să găsesc un exemplar din placheta lui Ion Vinea, pe are l-am editat în seria „Poezii de duminică” şi care le lipseşte din colecţie. Iniţial, nu am găsit nici acasă, nici în altă parte. Întâmplător, duminică, aflu un exemplar (în afară de al meu, de control) printre Labiş, Baudelaire, Pillat, Bacovia etc. În fine, vine dna Reu. Îmi mulţumeşte. Dar aflu că la Camera Cărţii nu sunt şi alte mostre din „Poezii de duminică” – nicio plachetă din cele tipărite la Tiraspol. Trans(si)nistria nu respectă regulile Camerei Cărţii. Poate voi putea să fac ceva.

De ce nu ar fi o deviză de conduită azi, în timpuri de suspiciune generală? – Cava, age, tace (Fereşte-te, făptuieşte, taci).

UN POET RUS GENIAL - ÎN ROMÂNEŞTE

La editura "Alfa", Iaşi, a apărut o amplă antologie de poeme a lui Velimir Hlebnikov în traducerea subsemnatului. Vă propun, de... "nadă", un poem excepţional , "Menajeria".
L.B.

Menajeria

Pentru V. I.

O, Grădină, Grădină!

Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.

Acolo unde merg nemţii să bea bere.

Iar mândrele să-şi vândă trupul.

Unde vulturii stau asemeni veşniciei, consemnând şi această zi a cărei seară e încă departe.

Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.

Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lespede lată de piatră.

Unde straiul lumii este somptuos.

Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.

Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.

Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce aduce a crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar faţă de ea însăşi.

Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte o pană din rotata-i coadă, ca şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-aurit, atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful denivelat.

Unde ai vrea să iei coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să cânţi vitejia muscalilor.

Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne apărăm seminţia.

Unde maimuţele se înrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se arată iritate de prezenţa omului...

Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer copiilor de-ale gurii, învederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.

Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.

Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui rus din zilele noastre.

Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.

Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată jariştea cărbunilor săi.

Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm esenţele islamului.

Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe fiare, pentru că ele pot vedea în diverse chipuri Zeul.

Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi privesc spre cer.

Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărindu-se a disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.

Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.

Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult decât cetitul grămezilor de cărţi.

Grădină.

Unde vulturul se plânge de ceva numai de el ştiut, ca un copil care-a obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.

Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici ce se spală nepăsătoare.

Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată, dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o expresie de automulţumire sau voioşie.

Unde lat-lăţilă, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.

Unde împuşcătura de tun ce anunţă ora amiezii face vultanii să privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.

Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii cum, la cutremurul de pământ, de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.

Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer, apoi spre ghearele sale de criţă.

Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.

Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este foarte cald?

Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.

Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.

Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele-i lungi, galopează neîndemânatic pe duşumea, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, dintr-o dată găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie.

Unde flocosul leu „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu: „Tovarăş”, sare ca ars şi prinde a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.

Unde leii pirotesc cu botul pe labe.

Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc, berbeceşte, cap în cap.

Unde, după o ploiţă de scurtă durată, raţele de acelaşi neam prind a ţipa în coteţul lor uscat, de parcă ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului. (Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)

Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la aceeaşi croitoreasă care dichiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.

Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea noastră de la Port-Artur.

Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.

Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă împroaşcă obraznic cu un unanim „Pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.

Unde, lucitoare, morsa grăsuleană, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i planturos şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă al lui Nietzsche.

Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele plate şi maxilarele altor rumegătoare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga, precum viaţa Rusiei.

Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă furia nestinsă a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic.

Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, parcă încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.

Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani, şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele încruntate, sunt la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai onoarei, fidelităţii şi datoriei!

Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.

Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anumit stă ascuns un foc de-o tainică  putere, cunoscută doar celor care au făcut legământ să rămână etern celibatari.

Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.

Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire, jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?

O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri năpădite de ierburi şi licheni!

Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii Moscovei.

Vara anului 1909; 1911