UN POET - FOARTE BUN! - DIN SIBERIA DE ACUM UN SECOL

Traducere de Leo BUTNARU

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit cu mărgele albe, sinilii și negre;

Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l încingem;

La șorțul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu pași ușori și repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!

II

Ție – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îți doresc coapsele,

Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Și cu acest braț încordat să te cuprind și să te sărut, să te tot sărut…

Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei șlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleștele disperării

Îmi strivește tâmplele.

Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele

Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Viețile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos

Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat și fălcos.

Să uităm sulițele de piatră

Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.

Noaptea, în peșteri, încântate gemete de muieri

Și plânsetul copiilor speriați.

Acum holbați orbitele coșmarești,

Căscând gurile știrbe, jimbate,

Însă nopțile, știu, voi visați

Bucăți de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineața avară, în pirostii, din munți

Adună opalul mort, împrăștiat.

(1921)

POEME DE FEDERICO GARCIA LORCA

Girueta

Vântule de miazăzi,

smolit, fierbinte,

tu îmi cuprinzi trupul,

aducându-mi semințe de

priviri luminoase  

frăgezite de sucul

portocalelor în pârg.

Se-mbujorează luna

și plâng

plopii captivi,

însă tu vii prea târziu!

Eu deja am înfășurat sulul cântului,

punându-l în scrin!

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

Rece văzduh de nord,

albă ursoaică a vântului!

Aduci peste trupul meu

tremurătoare aurore

boreale,

cu pelerinele de spectre

ale invizibililor căpitani,

și râzi dezlănțuit

de Alighieri Dante.

O, polizor al stelelor!

Însă tu vii

prea târziu.

Scrinul meu e năpădit de mucegai

și am pierdut cheia lui.

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

Brizele, piticii și vânturile

ce bat de nicăieri.

Gâzele din trandafirii

cu petale piramidale.

Alizeele rătăcite

printre copacii brumați,

flaute în furtună,

lăsați-mă!

Lanțuri grele îmi apasă

memoria

și captivă e pasărea care

cu triluri înfrumusețează

amurgul.

Ceea ce pleacă e de neîntors,

lumea știe asta,

și printre mulțimea vânturilor clare

este inutil să te plângi.

Nu e așa, plopule, maestru al brizelor?

Este inutil să te plângi!

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

VII.1920,

Fuente Vaqueros, Granada

STRĂVECHE ÎNTREBARE - CU ZĂPEZILE DE ODINIOARĂ...

...Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de gheața Răutului, pe atunci râu încă important.  

O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)

Iarna, vecinul nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu numai, pe la Lebedina, Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...

1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău.
Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof”

Într-o iarnă, de pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele – vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește! Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea... Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...