O aniversare cu caziere GULAG: Mandelştam, Gumiliov, Vvedenski, Harms

             Se împlinesc 120 de ani de la naşterea, în libertate (3/15 ianuarie 1891), a lui Osip Mandelştam, mort tragic în ne-libertatea GULAG-ului (decembrie 1938). Am mai scris despre acest Mare Poet aici, am publicat mult din creaţia lui în presa culturală românească. Anul trecut, i-am citit din versurile românizate la bustul său instalat într-o obişnuită curte din Moscova. La venirea noastră, a unui grup de poeţi din vreo 8 ţări, acolo, pe banca de lângă monument, am găsit, chefuind, două doamne şi un domn. S-au uitat curioşi la noi, oarecum imacientaţi, la început, apoi atenţi la ceea ce se petrece: auzeau, în derulare, discursuri în mai multe limbi, din care puteau înţelege doar cuvintele: „Leningrad... Petersburg...” Fără să ne fi pus la cale din timp, mai toţi cei dintre noi – gruzin, estonian, leton, belorus, român,  ucrainean, lituanian... – citeam, fiecare în limba neamului său, acest tragic poem al osânditului mort ca şi anonim într-un lagăr de deţinuţi, în Extremul Orient; lagăr cu un nume… poetic: „Al doilea râuleţ”. Primul râuleţ – al vieţii, al doilea – Lethe, râul uitării… Poem în care scriitorul îşi presimţea nemila destinului:

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor,

Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese

La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,

Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,

Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

        Dar nu, Lethe nu a reuşit să absoarbă în apele uitării umbra Poetului Mandelştam...

        Şi iată, gândindu-mă la cei 120 de ani din ziua naşterii lui Osip Emilievici, cercetând documentele vieţii, poeziei şi supliciilor barbare la care a fost supus de regimul bolşevic, am regăsit şi imaginea sa din cazierul Gulag-ului. Şi m-am cutremurat, amintindu-mi, împotriva Lethei, că în fişierele poeziei ruse din care traduc mai am şi alte imagini cutremurătoare, de închisoare, ale marilor scriitori care au căzut jertfă ciumei roşii, bolşevismului. Întru cinstirea creatorilor şi întru condamnare distrugătorilor de vieţi omeneşti, comuniştii, le reproduc aici (prima e a lui Osip Mandelştam). În acest cimitir al eternităţii ce rezistă agresivităţii neantului care ţine să-l absoarbă, să-l şteargă de pe faţa pământului şi a cerului.

      Nikolai Gumiliov. A fost una dintre primele jertfe scriitoriceşti înghiţită de Leviatanul bolşevic. S-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

           În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.

             În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei din Petrograd a Uniunii poeţilor. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

       Aleksandr Vvedenski s-a născut născut la Petersburg în familia unui economist. Scrie versuri încă din şcoală (pe care, de altfel, o termină fără a susţine examenul la literatura rusă). În anii 20, resimte o puternică influenţă a futurismului. Un timp, studiază dreptul la Universitatea din Petrograd, apoi se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sinologică. În 1925 editează volumul „Întâlniri neobişnuite cu prietenii”, face parte din grupul transraţionaliştilor. După brutala desfiinţare de către bolşevici a Asociaţiei Artei Reale (OBERIUT), din 1928 Vvedenski scrie în special pentru copii. În 1931 mai toţi foştii membri ai sus-amintitei asociaţii sunt arestaţi, incriminându-li-se că prin zaum’ (limbajul transmental) sustrag lumea de la construcţia socialismului. Vvedenski este declarat răufăcător în domeniul literaturii pentru copii. În martie 1932 este eliberat, însă doar cu dreptul de a locui numai în 16 localităţi din URSS. După exil, revine la Leningrad, între 1933–1934 scriind cele mai bune versuri ale sale. Îşi câştigă existenţa din texte şi reprize pentru clovnii de circ, din miniaturi şi literatură pentru copii.

          Destin de mare artist, însă tragic: pe când trupele sovietice se retrăgeau din oraşul Harykov, A. Vvedenski este arestat, învinuit de „activitate contrarevoluţionară”. Data morţii sale nu este cunoscută cu certitudine. Mai târziu, în actele de reabilitare, a fost indicată ziua de 21 decembrie 1941.

          Daniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928, scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacă era inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicat nimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin (nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms se autoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nu abandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze. În somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doar cea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate de a suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate. Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr: absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel de neîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurile în care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi... sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarece textele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”) printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare, să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-joc-percepţie... Ne-decepţie!

           În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unui denunţ (delatoarea era o cunoştinţă apropiată a Annei Ahmatova care, sigur, o turna la NKVD şi pe marea poetesă), incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier, sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale Lui Harms: „Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Acum Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră… Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fie izolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.

                               CULTURA SUB TEROARE
       (extrase din eseurile despre avangarda rusă şi cea ucraineană)


         …Odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii din cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează – D. Burliuk, R. Jakobson. Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag etc: N. Gumiliov (1921), N. Burliuk (1921), I. Deghen (1923), V. Şileiko (1930), L. Cernov (1933), K. Vaghinov (1934), M. Kuzmin (1936), V. Kneazev (1937), K. Bolşakov (1938), N. Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), I. Terentev (1937), I. Afanasy ev-Soloviov (1938?), O. Mandelştam (1938), A. Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski (1938), S. Tretiakov (1939), B. Livşiţ (1939), V. Riciotti-Turutovici (1939), Gh. Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (N. Kocikurov, 1939), K. Olimpov (1940), A. Vvedenski (1941), D. Harms (1942), S. Nelhiden (1942), N. Habias-Komarova (1943?), V. Şerşenevici (1942), I. Gruzinov (1942), A. Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), G. Şmerelson (1943?)... Dar suferinţele lui Pasternak, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de... dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?... (Nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.) Apoi, în tragicul context al acelei epoci feroce se întâmplă şi o „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă, care se manifestă, însă, nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre poeţii ce aveau să fie exterminaţi – Nikolai D. Burliuk, cel trimis la 15 iulie 1917 pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este arestat undeva lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920… (Încă în 1917, în „Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc”, Hlebnikov se întreba: „Dar de ce dânsul se hrăneşte cu oameni?/ De ce statul a devenit canibal,/ Iar patria – soaţa lui?”... Statul sovietic...)
             Astfel că în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de care spune un vers bacovian…

                    Epoca represans în Ucraina

               În primăvara anului 1925, Mikola Hviliovi publică în suplimentul oficiosului ziar „Izvestia” un amplu articol intitulat Despre „satana din butoi”, punând accentul pe teza că literatura nu trebuie să fie una primitivă, de masă şi foarte politizată. El se întreba (chiar dacă deja avea răspunsul) şi îşi întreba confraţii de condei: „Europa sau Luminarea?” (Luminarea fiind o veche, tradiţională societate culturală ucraineană), în care pleda pentru debarasarea de primitivismul etno-local sau socio-cultural al respectivei epoci, pentru a însuşi activ şi creator cultura europeană, concomitent tinzând spre profesionalism în sfera scrisului.
            Articolul a provocat discuţii aprinse, contradictorii referitor la căile de perspectivă ale literaturii în general, dar mai ales ale celei sovietice. (Până va fi declarată oficial platforma realismului socialist mai erau, totuşi, 9 ani...). Iar în baza acutei teze a lui Hviliovi conform căreia literatura ucraineană, pentru a-şi trasa propriul făgaş, nu trebuie să se orienteze spre Moscova, spre „centrul filistinismului unional”, precum o numea autorul, ci este necesar să înveţe din performanţele psiho-creatoare europene, discuţia a trecut brusc din plan literar în plan politic, în ea intervenind, autoritar, tezist (subînţeles: ameninţător) Biroul Politic al partidului bolşevic ucrainean. De aici încolo, dar în special de la începutul anilor 30 (când, deja, mai rămânea puţin timp până la tezele realismului socialist, enunţate oficial-programatic în 1934, la primul congres al scriitorilor sovietici) avea să se înstăpânească tot mai nefast şi impertinent situaţia în care opera scriitorului era evaluată, dar mai ales drămuită nu sub aspectul vigorii şi originalităţii talentului acestuia, ci de pe poziţie socio-politică, zisă şi a luptei de clasă cu duşmanii revoluţiei şi dictaturii proletare.
             De unde şi necesitatea... impusă, dictată de a elogia necondiţionat acţiunile partidului unic şi buldog, cele ale îndoielnicilor activişti de partid, omniprezenţa în scrieri a eroului-proletar numai şi numai pozitiv. Cei care deviau de la atare principii erau declaraţi duşmani ai poporului, iar curând trecuţi prin tribunale ideologice acerbe, subiective sută la sută, ca să ajungă în ştreang sau în faţa plutonului de execuţie.
           Printre primele jertfe ale terorii staliniste a fost şi Gheo Şkurupi care, dezamăgit, deznădăjduit, se împuşcă chiar în ziua sa de naştere, la care îşi invitase prietenii, colegii; B. Tenta se spânzură (în situaţie ucraineană, cazurile amintesc de V. Maiakovski, S. Esenin, Marina Ţvetaeva...); sunt executaţi Gr. Ciuprinka, D. Falikivski şi G. Kosinka; este ars de viu poetul V. Sidzinski... De unde şi dramaticele, cutremurătoarele compartimentări ca „generaţia împuşcată”, „Golgota literaturii ucrainene” care, prin metaforismul lor, dezvăluie nemaiîntâlnita cândva, altundeva în lume, cruzime a regimului bolşevic autoritar.
            La începutul deceniului trei al secolului trecut în Ucraina îşi sistează activitatea toate organizaţiile literare, dar – iarăşi unul dintre paradoxurile bestialităţii implicite – fără să fi fost interzisă vreuna în mod oficial. Pentru că, de ochii lumii, la început nici chiar puterea sovietică nu se decidea să recurgă la acţiuni făţişe, care ar fi putut părea... nedemocratice: organizaţiile literare şi artistice au încetat să mai fiinţeze, deoarece fusese curmată fiinţarea celor mai activi membri ai lor care, peste noapte (şi peste... rapoarte), s-au dovedit a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât „contrarevoluţionari, duşmani de clasă ai proletariatului, care trebuie exterminaţi în numele viitorului luminos...” – deja limbajul de lemn trăncănea peste lemnul patului de închisoare, sub lemnul spânzurătorilor, peste lemnul patului de armă...
        În aplicarea măsurilor represive inumane fără precedent, în cultura ucraineană anul 1934 este cel de răscruce potopit(ă) în sânge. Ceea ce se întâmplase până la el sub aspect punitiv putea fi calificat ca momente episodice sau deja ca prolog la marea orgie a cruzimii stalinist-comuniste. Lovitura principală, distrugătoare i se dă culturii, spiritualităţii, naţiunii ucrainene anume în 1934. O lovitură masivă şi de masă. Literatura este privată de dreptul de a se manifesta atât sub aspect particular-auctorial, cât şi ca entitate, colectiv de autori, fiind sugrumată activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: „Aspanfut” (panfuturismul), „Neoclasicii”, „Plugul” (scriitorii rurali), „Gart” (Călirea), „Lanka”, „MARS”, „VAPLITE”, „Molodneak” (Tineretul), „VUSPP”, SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), „Şcoala din Praga”, „MUR”...
            Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă teroarei bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani până a fi executat, Maik (Mihailo) Iogansen scria poemul „Eu ştiu peirea...”: „Peste acoperişuri de paie ruginite / Se apleacă semiluna sângerie / Spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştezită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larmă a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi mi-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii”.
             Peste ani, exegetul din diaspora ucraineană foloseşte sintagma, dramatic-sintetizatoare, generalizantă – „Generaţia asasinată”. Din analele cutremurătoare ale crimelor călăilor bolşevici să rememorăm fie şi o singură zi, cea de 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene, au fost executaţi şi scriitorii Valerian Polişciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo Ialovi, Valerian Pidmoghilni, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian, Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată! Şi tot în negrul 3 noiembrie 1937 – peste 4 zile bolşevicii aveau să marcheze două decenii de la lovitura lor de stat! – au fost împuşcaţi, tot la Solovki, şi celebrul regizor Les Kubas, dramaturgul şi pedagogul Nikolai Kuliş. Iar în notele bio-bibliografice ale autorilor incluşi în prezenta antologie cititorul va găsi alte şi alte nume de creatori autentici, tineri, energici, care au fost asasinaţi de marxism-leninism, de dictatura proletariatului...
            Astăzi, sunt tot mai numeroşi cei care spun sau scriu răspicat că de tragedia intelectualităţii, culturii moderne ucrainene este vinovat fostul „frate mai mare”, muscalul, ţarul, toţi cei care au mai pus la cale şi genocidul prin înfometare (golodomor-ul). În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor 30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală,. Necruţând pe nimeni oriunde s-ar fi aflat în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei. Iată martirologiul nici pe departe complet doar al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag…

                                              Leo Butnaru

              -----------------::::::::::::::::::::::::::::------------------

Remember Gheorghe Crăciun

                                       PORŢILE

                                                     de Leo Butnaru

               Se apropie Crăciunul. Şi îmi aminteşte de prietenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. Şi această apropiere aminteşte de tragica şi definitiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului Gheorghe Crăciun…

              ...Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.

              Nu cred că, la în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950–2007) – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.

              Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de... negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.

             Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul Non abiate paura!... Spolancare le porte! (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).

            „De acord. Să le deschidem”, – fusese răspunsul tău.

            Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi... Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, – totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de suferinţă în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul de Literatură.

             Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine... Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum mulţi ani, în secolul trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:

             „– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?

           – Pământul Făgăduinţei?...

           – ... artistice.

          – Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.

          Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum peste un deceniu şi jumătate era (consolatorul, evazivul... ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva... material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.

           Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un om care nu avea teama de a deschide larg porţile... Şi atunci, acum mulţi ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu ai avut cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:

         „– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...

           – Dar şi a unei naţiuni...

          – Da, cu mare părere de rău Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...

            – În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…

           – Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europenă aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.

          De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”

          Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde, iată, scriu acest text despre tine şi despre fapta ta aleasă ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.

Vasile Gogea: Dictatorii şi Poeţii. O analogie suspendată

*                  *
          *
(referinţă la textul: Hikita Hruşciov urlând la Poet)

              7 martie 1963. Kremlin. Întâlnirea oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”

            Astfel se punea capăt la ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta nouă, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, imperiul-putregai se spulbera.

           …Şi totuşi, rezistenţa prin cultură nu a fost vorbă în vânt…

( l. b.)

Sursa:

http://leo-butnaru.blogspot.com/2010/12/nikita-hrusciov-urland-la-poet.html

(Tot acolo puteţi citi şi două superbe poeme de Andrei Voznesenski, într-o inspirată traducere datorată lui Leo Butnaru.)

           Am preluat acest “post” de pe foarte interesantul şi consistentul (de material cultural de maximă densitate) blog al (con)fratelui nostru de la Chişinău, Leo Butnaru. Mărturisesc că intenţia mea imediată a fost să găsesc un exemplu analog situaţiei evocate de Leo şi pe malul drept al Prutului. Au fost, şi aici, “ciocniri” violente între Dictator şi Poet, dar totdeauna “mediate”. În întîlnirile directe, din păcate, scriitorii dîmboviţeni n-au ştiut sau n-au vrut să iasă din “mult iubite şi stimate”. Au făcut-o, ce-i drept - vreo doi sau trei – dar în scris. La fel de adevărat e că nici dictatorul “carpatin” nu s-a răstit la ei. S-a “mulţumit” să le aplice corecţii fizice, administrate laş de mercenari anonimi.

           Astfel, am suspendat (cel puţin deocamdată) analogia. Dar tema de meditaţie rămîne. S-ar putea, chiar, ca mîine sau poimîine să devină urgentă!

Vasile Gogea

http://vasilegogea.wordpress.com/2010/12/14/

CINEVA, NAIVUL, GÂNDEŞTE CĂ LUMEA…

                                    *                 *   
                                             *
          Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu „Frumuseţea va salva lumea”. Mi s-a întâmplat şi mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuşi, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reţine, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veţi găsi „o atare frază” (care, ar reieşi, i se… atribuie).

              În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserţiune dubitativă. Şi – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris aşa ceva Dostoievski?

             Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumuseţea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici şi regretul că de cam mulţi ani nu am recitit Dostoievski… Şi câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiţi de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.

            Acum câteva săptămâni, la Iaşi, l-am întâlnit pe unul dintre exegeţii creaţiei lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi.

           [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului „Război şi pace” rival… – sau, cine ştie? – Dostoievski îi scria soţiei (în decembrie 1874): «Ieri am citit în „Grajdanin” (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existenţa din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire…]

           Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov şi cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul „Idiotul”, dar sună altfel: „Krasotoiu spasiotsea mir” (Prin frumuseţe lumea se va salva)». I-am mulţumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chişinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuşi în… prima variantă, cea mai invocată: „Frumuseţea va salva lumea”. Bineînţeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-şi permită o mică imprecizie. E de înţeles, pentru că ni se mai întâmplă şi nouă... Dar totuşi, unde se află varianta – prima, a doua? – „Prin frumuseţe lumea se va salva”?

           Dragă cititorule, dai de ea în „Fraţii Karamazov”. Şi ea, această variantă, trebuie considerată de bază, Prin Frumuseţe subînţelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos.

           Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, şi nu doar de nuanţe… Fraza din „Idiotul” (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în „Fraţii Karamazov” (1880) este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În primul caz, lumea pur şi simplu … „aşteaptă” să fie salvată.

           În ce mă priveşte, am îndrăznit să glosez la această mare temă cu un scurt poem, scris la sfârşitul secolului trecut şi publicat în volumul „Pe lângă ştreang, steag şi înger” (Ed. Dacia, 2003); poem ce are şi un… versant românesc:

SCRISOARE ÎN ZONA LIBERĂ DINTRE

                     RAI ŞI IAD

=d=

Frate Fiodor Mihailovici D.

deja nimeni nu mai crede că

frumuseţea va salva lumea

dar

cineva naivul gândeşte că lumea

ar trebui să salveze frumuseţea...

=b=

Domnule Lucian Blaga

vă rog a nu vă supăra

însă

în ultima vreme (sper

nu cea de pe urmă…)

de cum merg la ţară

constat că

veşnicia a murit la sat…

                          Leo Butnaru

---------------:::::::::::::::::::--------------

Despre purpură - altfel

 ALEKSANDR GRIN ÎN CRIMEEA

               Pe când completam/revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea, pe cele din Tadjikistan (munţi şi câmpuri de bumbac, mătăsuri şi domnişoare de o acaparantă frumuseţe orientală!) sau Donbas (aici, am colindat 5 kilometri într-o mină de cărbuni, aflată la pese 900 de metri adâncime şi am văzut cum se dă de duşcă un pahar de vodcă de 250 de grame!; în ruseşte, duşka înseamnă... sufleţel!), publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei” de acum circa treizeci şi cinci de ani. În special, pe cele din Crimeea, în intenţia de a dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre timpurile noi, cincinale, campanii bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor-putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa fantastică Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi neonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea, totuşi, ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionerească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză griniană simboliza aspiraţiile romantice, specifice în special junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Crimeea Veche (Starâi Krâm), un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. Şi aici transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori, multe dumitriţe. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: „Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului”. Trecând pragul casei-muzeu din Theodosia, ajungi în ţara lui Grin. Pereţii şi tavanul sunt în relief, conturând „realist-topografic”, panouri-hărţi, pe care sunt scrise nume de insule, oraşe ce nu se întâlnesc în alte documente geografice, însă cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, ţara celebrului romantic Grin, ţara atâtor minţi şi inimi adolescentine, atâtor vise... Scriitorul îşi cunoştea ţara sa de basm pe de rost. „Dacă doreşti, îţi pot spune chiar acum cum să ajungi din Zurbang în.... – îşi aminteşte B. Arnoldi despre una din convorbirile sale cu scriitorul. – Şi Grin începu calm, fără grabă să-mi explice... Se referea la intersecţii, cotituri, pante...” Spre sfârşitul vieţii, însuşi Grin mărturisea: „Aş vrea să tot colind prin luminoasele ţări ale imaginaţiei mele”... La cimitirul din Crimeea Veche există un arbore care în toate anotimpurile are una şi aceeaşi culoare. E purpuriu şi seamănă cu un catarg cuprins de eternele flăcări ale inspiraţiei”. – Atât cunoşteam, atât şi astfel înţelegeam acum circa trei decenii. Ceva mai târziu, aveam să aflu, însă, adevărul despre drama existenţială prin care trecuse autorul Pânzelor purpurii. (Acele note le luasem în călătoria noastră de nuntă cu soţia Zinovia, căreia îi şi dedicasem respectivul text, fapt ce a trezit furia celor de la comsomol care patronau „Tinerimea Moldovei”. Cum să-i dedici tu, tinere jurnalist, munca şi simpatia ta tinerei soţii şi nu… bătrânciosului partid?! Redactorul şef, prietenul Pavel Cristea, s-a ales cu o mustrare „de sus”, eu – cu una de la el, aşa, mai mult formală, pentru că trebuia să se ştie că delictul „ideologic” nu a trecut fără a fi sancţionat.)

             Peste ani, citii următorul poem al lui Ian Satunovski: „În „Casa lui Grin”?/ – de unde l-ai mai luat/ şi pe Grin? – trebuie tăiat din memorie, eliminat!// Îngăduie puţin.../ păi noi am trăit cam vreun an/ în odaia galbenă a lui Gogh (Van)...”, poem scris în 1976, însă care nu putea fi făcut public la acea vreme, rămânând şi el în mereu amânatul noian de texte nonconformiste al(e) undergroudului sovietic. La un moment dat, aceste rânduri mi se păreau „a propune” un motto sugestiv pentru adevărata biografie a lui Aleksandr Grin şi adevărul despre creaţia sa.

             Născut în 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, una dintre care fusese cea a soldatului-deziertor din armata ţaristă. A început să scrie poezii prin 1910, însă în timpul vieţii nu le-a publicat. În 1923, editează Pânzele purpurii, peste un an – Lumea strălucitoare, nuvele romantico-fantastice care îi aduc o stare materială de invidiat. De o arhitectonică rafinată, ingenioasă, delicat-somptuoasă, ca într-un basm modern (precum era înţeleasă modernitate prin sec. XIX...), proza sa respiră un aer al poeziei omniprezente, fascinantă şi abisal-atrăgătoare pentru juvenilele fiinţe visătoare, fremătătoare în undele intime ale unui romantism ca şi cum ontologic, irezistibil. Cărţile sale sunt, otova, cele ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – până la urmă – fericirii care nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, această extrem de generoasă promisiune acaparează în special sensibilităţile genuine, cărora proza lui Grin parcă le-ar înlesni existenţa preadolescentină sau adolescentină care – se ştie – se simte mereu copleşită de prea multe necazuri şi de neînţelegeri ce vin din partea vârstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens şi, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieşte cu măiestrie natura paradisiacă, evanescentă a imaginarului unor tărâmuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisători. V-o mărturiseşte chiar unul care a încercat pe propria-i tinereţe de cititor căruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, începuseră să i se deschidă orizonturile literaturii ruse. Şi, în cazul mai multora, acea stare psihică, pe care Gilbert Durant o caracteriza ca „sindrom paradisiac al Vârstei de Aur”, nu trece odată cu juneţea, ci se întâmplă a te urmări, cu o reverie mai mult sau mai puţin intensă, şi în alte etape ale vârstelor, ca – menţiona Petru Poantă – un dezacord cu realitatea imediată, „exprimat prin evadarea în spaţii securizante, în locuri ale fericirii; în genere, într-un imaginar fictiv, idealizat şi anti-idealist”. Asta, în ce priveşte opera lui Grin, pe când „realitatea” sa de om şi creator e una cu adevărat dramatică: de la un moment încolo, prozatorul este prins în mrejele patimii alcoolismului. Face urât de tot, nu se poate controla. La o petrecere în casa unui amic, se dezlănţuie în draci, dărâmă mobila, sparge tacâmuri, sfâşie rochia unei tinere cu care dansa. Soţia sa se gândeşte să-l salveze cumva. Intră la un medic şi, fără a-i spune că e consoarta scriitorului Grin, se interesează cum ar putea să-şi izbăvească soţul. Soluţia – plecarea din Sankt-Petersburg. Pune la cale un plan – că i se face, chipurile, extrem de rău şi cere să fie dusă anume la medicul respectiv. Acesta îi spune lui Grin că, dacă mai locuieşte în ceţurile şi răcorile urbei nordice, soţia nu va mai putea fi salvată: are nevoie de o climă meridională. În 1928, vând ce au în capitala de nord (în opoziţie cu cea „sudică”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc în hotelul „Astoria”, apoi trec în casa unde, actualmente, se află Muzeul Grin. Soacra e mai înţelegătoare, ştie că, din vreme în vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea să şi bea puţin. În tacită complicitate cu fiica sa, ea îi oferă lui Grin câte o sticlă de vodcă, punându-i însă condiţia să nu bea în timpul zilei. Grin niciodată nu a lucrat în stare de euforie alcoolică. Seara târziu, după ce soţia adormea, lua din locul tăinuit sticla cu vodcă şi, până spre miezul nopţii, o bea, gustând te miri ce, pentru că, asemeni majorităţii pătimaşilor întru băutură, nu prea mânca. Dimineaţa se scula înaintea soţiei, soacra îi oferea un păhăruţ ca să se dreagă, îşi bea ceaiul şi purcedea la scris. În genere, pentru soţii Grin cei patru ani petrecuţi la Theodosia au fost relativ fericiţi. La Sankt Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le încredinţase fostei consoarte. Uimitor şi deloc obişnuit, cele două femei – precedenta şi prezenta soţie – întreţineau relaţii civilizate, cordiale chiar. Îşi scriau, se sfătuiau, gândindu-se cum ar putea să-i înlesnească lui Grin situaţia.

              Aleksandr Grin cu soţia.

            În orăşelul Crimeea Veche (fostă capitală a hoardei tătarilor de pe peninsulă), ca şi în Theodosia – oraş sadea, balnear, – soţii Grin nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-şi suficienţi loruşi. Însă, curând, trece perioada NEP-ului (noua politică economică), în care scriitorul era şi publicat şi remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subţie, iar editurile centrale nu mai sunt disponibile să publice lucrările „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme în vreme, pleacă la Sankt-Petersburg, încercând să-şi promoveze prozele, să mai agonisească ceva bani de pe la contabilităţile editurilor. Cam fără izbândă. Nu era considerat „actual”. De fapt, nu era colaboraţionistul noii ideologii, nu agrea dictatura bolşevicilor. Cu toate că, peste ani, aceştia aveau să scrie prin enciclopedii că opera lui Grin „exprimă crezul umanist în înaltele calităţi morale ale omului”. Cam ceea ce se spunea şi despre Aşa s-a călit oţelul al lui Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Pânzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic în comun. Mă rog, bolşevismul a vehiculat formule deformante, etichetări bizare şi nicidecum adevăruri...

             Uneori, în escapadele sale în capitala Rusiei, prozatorul o făcea lată de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una din cunoştinţele de pe Neva îl ameninţă că îi va scrie soţiei în ce hal se află el. Grin căzu în genunchi, rugând-o să nu se încumete la aşa ceva.

            Se întoarce în Crimeea abătut, dezolat, fără bani. În 1931, se apropie foametea din Ucraina şi viaţa în oraşul Theodosia devine din ce în ce mai scumpă. Soţii Grin se retrag la 20 de km. de mare, în orăşelul Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt-Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că soţul e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise soţul în timpuri succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să-şi înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenklatura locală privilegiată.

            Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne. Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, Grinii au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe soţia pentru înstrăinarea ceasului de aur. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. Bani nu aveau. O duceau foarte greu. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: vecinii hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi niciun răspuns. Apoi se gândi că, la Vila din Koktebel a poetului Max Voloşin, vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou nici un răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...” Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...” Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a prea solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Era în 8 iulie 1932. Avea 52 de ani. Din 1941, când armatele germane cuceresc Crimeea, soţia sa redactează şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. În 1944, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... După 1955, face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia în 1990 se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă. Şi de asemenea ca mai toţi cei „cu capul în nori” a fost un tenace muncitor pământean, scriind deloc puţine cărţi: Gluga-invizibila (1908), Povestiri (1910), Cartea celebră (1915), Istorii enigmatice (1915), Căutătorii de aventuri (1916), Focul alb (1922), Inima pustiului ( 1924), Gladiatorii (1925), Eleşteul de aur (1926), Focul şi apa (1930); romanele Lumea strălucitoare (1923), Comoara munţilor africani (1925), Lanţul de aur (în acelaşi an), Alergătoarea pe valuri (1928), Gerssi şi Morghiana (1929), Drumul spre nicăieri (1930); nuvele de proporţii Pânzele purpurii (1923) şi Povestire autobiografică (1931). (Nu e greu de dedus spiritu-i visător-aventuros fie doar şi din titlurile prozelor sale...)

Leo BUTNARU

Theodosia (Crimeea): Casa Muzeu Aleksandr Grin.

Aleksandr GRIN
                   
                           Două poeme

CRISPARE


Se clătinase, căzuse înalta stea...
Chiar noi reuşisem a o face să râdă.
Noaptea se gârbovise, aiuréa,
Viaţa devenise veselă, nu şi blândă!

Se aşternuse adânca tăcere:
Un înger zbura peste casă,
Dar o anume precizare se cere:
Casa – era morga, iar de cei din ea – cui îi pasă?

Şi dăduse spaima-n stăpân –
Semn că oaspeţii vor cădea bob sositor;
Înseamnă că Abel va veni la Cain
Ridicând scânteiosul topor.

                RECVIEM

Fierbinte-nvolburare-a furtunilor de granit,
Şi prag zgâlţâit de spaimă,
Şi cântul rectiliniu al gloanţelor –
Toate le-am suportat noi – fiecare cum a putut.
În găurile din pereţi ne-a mai sporit cerul
Unei zile prevăzute în teze;
Suntem mulţumiţi; dinţii nu mai au nevoie de pâine,
Inimilor nu le mai cerem înflăcărări.
Istovirea prin gândire este excepţională,
Înfăşuraţi în mreje de programe,
Noi – propăvăduind în cea mai apropiată ospătărie,
Consolatori ai doamnelor nevrotice.
Până la prostie, până la deplină istovire,
Până la sfinţenie – supuşi mahărului,
De umeri prinzându-ne aripi de hârtie,
Mintea anatemizând-o prin cântec.
Confuzia şi laşitatea au devenit etalon,
Ne sprijinim în a ipocriziei ruşinoasă proptea,
Şi cu aceeaşi credinţă în suflet
Pe alţii spre noi îi ademenim.
Martori ai tentativelor disperate
De-a încropi o supă din crupe şi topor –
Linguşitor ne tot foim pe loc,
Deşi venit-a timpul cnutului şi supliciului.
Şi de aceea de mirozna tare a cuhniei din Smolnâi*
Încă nu ne-am săturat,
Deoarece care alt curios ar fi încercat
Nişte bucate atât de fade?
O, timp sălbatic, nemilos!
Lacrimile captivilor nu mai au albie,
De cum priveşti – pe creştetul tâmp al cuiva
S-a şi revărsat salvator apa rece!
Cam peste vreo trei sute de ani
Viaţa va fi minunată,
Bolta cerească îşi va scânteia diamantele
Şi intrarea în parlament va fi
Ca şi asigurată.
__________
*Smolnâi - Statul major al revoluţiei bolşevice.

             Traducere de Leo Butnaru

Nikita Hruşciov urlând la Poet

           7 martie 1963. Kremlin. Întâlnirea oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!"

Aici se aude urletul lui Hruşciov în adresa Poetului:

http://www.youtube.com/watch?v=3f9izHJGIoo

           Astfel se punea capăt la ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, imperiul-putregai se spulbera.

     ...Şi totuşi, rezistenţa prin cultură nu a fost vorbă în vânt...

  l. b.

Andrei VOZNESENSKI (1933 - 2010)

* * *

Să-ţi ştii locul, frumosule zdrenţăros,
hippy dat cu protestul!
Bate în uşa casei respectuos,
şă-ţi ştii locul.

Ţi-am interzis să te mai obrăzniceşti, tinerelule.
Ca să-mi faci în ciudă, o dai cu băutul.
Locul tău e între icoane şi stele.
Să-ţi ştii locul.

SECETĂ

Spălând în grădină maşina,
Voi trece drumul zgrunţuros,
Să-i spăl plopului picioarele,
Cum păcătoasa – pe-ale Lui Hristos.

Şi ploaia ce ne-a ocolit mereu
Veni-va peste grâu, peste ovăz.
Şi sufletul mi-l va spăla cum spală
Picioarele păcătoşilor Hristos.

Traducere de
                  Leo Butnaru

S-a stins o mare poetesă

Bella AHMADULINA
(10.IV.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*
de griji sau de cotidiană molatică lenevie,
de n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;
pe cineva care frate adevărat să-mi fie.
– Nu există frate, – ziceau, – nu mai căuta. –
Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.
Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga
şi de iertarea mea oricare din ei depindea.
_________
*Renumită stradă pietonală în Moscova.

INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva
ferice cerşetoare, blajină ocnaşă
fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,
sau petersburgheză ofticoasă şi rea
voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.

Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui
ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,
ca beţivana
ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte
ori ca un prizărit zugrav de icoane
ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi
ca fetişcana ce-a deprins ceva carte
şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi
va şti versurile mele, bretonul meu roşcat
ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva
soră de caritate mai miloasă ca toate,
în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău
sub a Marinei* prealuminoasă stea
va fi
să mai trăiesc şi eu.
______
*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

Traducere de Leo BUTNARU

O antologie

        
Răzvan VONCU

NICI DEPOZIT, NICI MANIFEST

(fragmente)

       Aşteptată cu interes, înainte de 1989, poezia scrisă în Basarabia s-a configurat, în timp, ca o direcţie aparte în literatura română contemporană – dovadă polemicile şi discuţiile pe care nu încetează să le provoace –, însă nu a convins. Nu se poate spune nici că a reuşit să se integreze întru totul în peisajul liric românesc, şi cu atât mai puţin că a întrunit sufragiile publicului sau ale criticii. Dacă facem abstracţie de demersuri poetice cum sunt cele semnate de Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ sau Dumitru Crudu, se poate spune chiar că lirica basarabeană a ieşit cu totul din raza de observaţie a criticii din ţară, de unde şi afirmaţia, destul de des întâlnită, că decalajul existent înainte de prăbuşirea comunismului, în loc să scadă, s-a adâncit. Şi s-a adâncit nu din cauza preeminenţei poeziei naiv-patriotice (gen Leonida Lari), ci din cea a absenţei unei/ unor direcţii comune. (…)

           Într-un asemenea context, marcat de numeroase contraste şi în care singura certitudine este existenţa unei poezii româneşti în Basarabia, era nevoie de o privire lucidă şi necomplezentă, care să „aşeze” devenirea poeziei basarabene într-o ordine inteligibilă şi pentru cititorul, simplu sau profesionist, din ţară. Misiunea aceasta şi-a asumat-o criticul Adrian Dinu Rachieru, care s-a afirmat în ultimele două decenii nu numai ca un bun cunoscător al realităţilor literare basarabene, ci şi ca un interpret echilibrat al acestora, străin atât de exaltările păguboase ale unora, cât şi de denigrările obtuze ale altora.

             Criticul a optat pentru o prezentare a poeziei române din Basarabia „de la origini până în prezent”, semn că împărtăşeşte ideea – exprimată şi de Mihai Cimpoi... – organicităţii acestei literaturi şi, de asemenea, că antologia Poeţi din Basarabia* aspiră să fie mai mult decât o antologie. Cum spune chiar editorul, ea se doreşte a fi, într-o anume măsură, şi o istorie critică a acestei poezii, din care să nu lipsească, înainte de toate, strădania de a distinge între literar şi cultural, între literatura adevărată (chiar minoră) şi falsurile realist-socialiste.

             Se observă, încă din Argument. Cum citim literatura basarabeană?, şi uşoara miză polemică a antologiei lui Adrian Dinu Rachieru. Fără să intre prea mult în confruntare cu detractorii poeziei basarabene, criticul favorizează, totuşi, în interpretarea fenomenului liric din stânga Prutului, înţelegerea (chiar comprehensiunea), în detrimentul judecăţii de valoare severe. Adevărata sa ţintă nu sunt, prin urmare, amintiţii detractori, ci Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Care, de la înălţimea vârfurilor poeziei române contemporane (sau chiar numai ale celei strict actuale), conchide că, în afara unor nume cum sunt cele pe care le-am citat şi eu la începutul articolului, restul liricii basarabene este defazat şi marginal, neinteresând decât în chip accidental cititorul din dreapta Prutului. O concluzie aspră, cu toate acestea incontestabilă. I se poate reproşa, poate, că, în afara numelor citate, ar mai fi trebuit adăugate unul sau două. (…) Nici una din aceste observaţii nu clatină, însă, concluzia lui Nicolae Manolescu, căci, dacă poezia din Basarabia nu a pătruns în România, de vină e tocmai decalajul de care vorbeam, lesne identificabil la nivelul receptării. Antologia de faţă nu ne convinge de contrariu, dimpotrivă.

             Dar, dacă miza de a-i răspunde lui Nicolae Manolescu este ratată, antologia are multe alte calităţi care o fac să fie meritorie şi greu de depăşit.

            În primul rând, ea este un excelent instrument de lucru. Fără să abuzeze de un aparat critic stufos, editorul livrează cititorului, la fiecare autor antologat, şi un medalion literar. Alcătuite sobru, cu o informaţie completă şi verificată, respectivele medalioane se constituie într-o sugestivă panoramă a poeziei româneşti din Basarabia, de la începutul secolului al XX-lea (Alexe Mateevici) şi până la debutanţii „douămiişti” de azi. Scrise sobru, fără entuziasme de circumstanţă, comentariile lui Adrian Dinu Rachieru păstrează – cu minime abateri – o dreaptă măsură între aprecierea culturală a activităţii unor poeţi şi analiza literară, nu o dată severă, a creaţiei lor. Există, de aceea, un decalaj inerent între luciditatea care guverează introducerile critice şi volumul antologiei: dacă ar fi fost fidel până la capăt imperativului estetic pe care îl aplică în comentarii, criticul ar fi trebuit să reducă selecţia la mai puţin de un sfert din volumul actual.

            O altă calitate a medalioanelor ce însoţesc fiecare poet este şi aceea că pun în circulaţie opinii şi citate ale criticilor de peste Prut, cu care Adrian Dinu Rachieru este, probabil, cel mai familiarizat dintre noi. La finalul lecturii, aşadar, realizăm că există nu numai o poezie, ci şi o critică literară românească dincolo de Prut, critică pe care o cunoaştem încă şi mai puţin decât cunoaştem poezia...

           Structura istorică a antologiei este asemănătoare cu cea a Istoriei... lui Mihai Cimpoi. După două perioade mai lungi – începutul secolului XX, până la primul război mondial, urmat de epoca interbelică –, poezia basarabeană se „aşează” în generaţii care coincid aproape perfect cu deceniile: realist-socialiştii dintre 1950-1960, resurecţia şaizecistă, „transfigurarea” dintre 1970 şi 1980, „reformarea paradigmei” indusă de postmodernism (1980-1990), respectiv momentul actual.

             Nu toate aceste momente sunt la fel de importante şi nu toate produc poeţi care să intereseze dincolo de marginile provinciei, iar antologia nu distinge net între valori, preferând expoziţiunea. Editorul crede că poezia basarabeană trebuie mai întâi cunoscută, pentru a o putea, ulterior, judeca mai nuanţat. De aceea, el nici nu reface, printr-o nouă valutare, ierarhiile interioare ale generaţiilor, în care, de pildă, Leo Butnaru sau Andrei Ţurcanu sunt cu mult mai relevanţi, azi, decât Nicolae Dabija sau Leonida Lari. Nici criteriile de bază nu sunt integral respectate, câtă vreme în antologie intră scriitori care nu au scris nimic (sic!), ca Pan Halippa, sau poeţi integraţi literaturii din ţară, ca Aura Christi. „Dinozaurii proletcultişti”, cum le spune Adrian Dinu Rachieru, sunt recuperaţi printr-o minuţioasă selecţie a puţinelor lor creaţii necontaminate, în timp ce tinerii sunt trataţi cu asprime, în ciuda evidenţei că, măcar, fac literatură, iar nu propagandă. În sfârşit, aş mai înregistra la minusuri şi extensia nejustificată a limitelor optzecismului. Ştiu că e un fenomen la modă şi că unii critici din România descoperă şi ei optzecişti peste tot. Realitatea istorică e, însă, alta: optzecismul se reduce la proza de la Cenaclul „Junimea”, la poezia de la Cenaclul de Luni şi la câţiva scriitori clujeni (Alexandru Vlad, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad). Extensia conceptului asupra unei întregi generaţii din Basarabia, fără legătură cu contextul literar şi teoretic din ţară, nu poate duce decât la diluarea lui, până când ajunge să nu mai însemne nimic.

        Nici depozit (de poeţi fără valoare), dar nici manifest (în favoarea poeziei din provincie), Poeţi din Basarabia este o antologie a cărei utilitate, mai ales, va creşte în timp. Faptul că autorul a ştiut să păstreze echilibrul între exaltare şi negaţie îi sporeşte credibilitatea. Poate că, cine ştie?, de-acum încolo vom citi mai atent poezia care se scrie peste Prut...

_____________________

            *Adrian Dinu Rachieru – Poeţi din Basarabia, Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, 677 p.

             Din: "România literară", 2010, Nr. 44

Cuvânt la o premiere

          
          Ipostaza de premiant… Sau, poate, postura?... De premiant… Dar e posibil să fie şi… postirea de premiant. Atunci când nu eşti… Premiat… Dar, mai adecvat ar fi să spunem: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. Emoţională.

            Oricum, aici, sub auspiciile „Ateneului”, eu mă aflu deja a doua oară în atare stare. Plăcută, bineînţeles. Prima mi s-a întâmplat – hăt! – în secolul trecut. Prin toamna anului 1991. Acum, fiind un alt secol, sper că e oarecum îndreptăţită secunda-mi prezenţă în atare situaţie. De graţie. Pentru că, în ultimul timp, cam repede trec secolele. Astfel că, de s-ar întâmpla să mă invite „Ateneul” şi în – îndrăznesc să visez – secolul viitor, XXII, vă asigur că nu voi declina, ci voi conjuga invitaţia. Dar – ce să-i faci? – odată ce atât de repede trec secolele în ultimul timp, din păcate repede trece şi veacul omului. Astfel că e posibil ca în celălalt secol să mă prezint la „Ateneu” undeva într-un spaţiu dintre purgatoriu şi paradis unde, iarăşi posibil, să mă aflu dimpreună cu fondatorii revistei „Ateneu”, George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru. Aş putea fi, atunci, în viitorul de apoi, de asemenea autor de rubrică la „Ateneul” dintre purgatoriu şi paradis. Sau, nu este exclus, să fiu un simplu zeţar, care culege plumbul literelor. Plumbul bacovian. Şi, ca în tinereţile mele de ucenic în ale presei tipografice, dar şi ale presei propriu-zise, gazetăreşti, numite azi mass-media, să simt din nou (…pe vechi) sub picioare trepidaţiile ce vin de la rotativele tipografice. (O eternă şi... ternă ameninţare de cutremur pentru România...)

            Dar să mă întorc la primul meu premiu „Ateneu”, pe care mi l-a înmânat Sergiu Adam, pe atunci – coleg generos, astăzi – prieten drag, apropiat. Pentru că au trecut la mijloc două decenii şi prietenia noastră şi-a dovedit statornicia. Atunci, Sergiu spunea că, odată venit şi eu din Republica Moldova, înseamnă că Festivalul revistei „Ateneu” e deja unul internaţional. Când mi s-a oferit cuvântul, cu emoţie şi, probabil, cu ceva timiditate, am îndrăznit să zic că eu, cel sosit din unul din statele dez-unite ale României, consider că, de fapt, festivalul e unul interN-Naţional. Bunul de Adam nu a contestat că poate fi şi aşa.

         Mai ţin minte că, fiind cazaţi chiar aici, la Centrul „George Apostu”, prin apartamentele care, în „epoca de aur”, fuseseră prevăzute pentru mahării de partid, am cunoscut pe unii colegi eminenţi, printre care C. D. Zeletin şi Andrei Pleşu. Cu Pleşu am realizat un amplu dialog ce avea să intre deja în a doua mea carte de interviuri, „Spunerea de sine”. Prima se numise „Răspus şi răspundere”, apărută în perioada de perestroika. Peste un an, adică în octombrie 1992, tot aici, la Centru, dialogam cu ilustrul coleg C. D. Zeletin, convorbirea noastră intrând într-un alt volum al meu, intitulat „Răspund, deci exist”. Ţin să amintesc şi titlurile acelor dialoguri: cu Pleşu – „Sigur că e fatal să simţi urmele tiranilor, dar urmele acestea nu se pot şterge decât cu cultură”, iar cu C. D. Zeletin – „Reprezentarea binelui cere un efort de elevare spirituală”. Reproduc aceste titluri-idei, deoarece, implicit, ele sunt în consens cu gândul meu că Bacăul, intelectualii, scriitorii săi ştiu a edifica prin cultură, fiind în stare de eforturile de elevare spirituală prezente şi la aceste colocvii, din 2010, dintr-un alt secol, ale revistei „Ateneu”. Iată de ce cred că Bacăul este unul din focarele de cultură, de istorie, de conştiinţă naţională, dar şi europeană, care au făcut ca Prutul să nu devină apa sâmbetei, să nu ne despartă şi sufleteşte, spiritualiceşte, cum o mai face, din păcate, sub aspect politic, – gând pe care îl voi repeta şi atunci, când nu mă voi mai afla pe malurile Prutului, ci pe cele ale Stixului.

           Lumea din Bacău mi se pare că are cele mai prietenoase chipuri, iar urbea, în întregul ei, oferă, parcă, un alt mod de civilizaţie de târg, de oraş moldav care îşi cunoaşte sau, poate, doar îşi intuieşte tradiţiile de omenie, de ataşament uman. Este oraşul care a meritat şi merită pe deplin prezenţa şi eficienţa unei importante reviste de cultură şi literatură, „Ateneu”. În spiritul democraţiei şi lipsei de prejudecăţi, colegii, prietenii noştri băcăuani i-au încredinţat preşedinţia revistei unei distinse doamne, Carmen Mihalache, pe care ţin să o felicit pentru prezenta reuşită, cea a Colocviilor anului 2010, mulţumindu-i domniei sale şi colegilor care au format sfatul, divanul, juriul ce m-a adus aici, în faţa unei audienţe selecte. Şi care, la începutul alocuţiunii, mă duceau cu gândul la, ziceam, ipostaza de premiant… Sau, poate, postura de?... Acum dându-mi seama că e mai adecvat să se spun: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. De dincolo de cuvinte.

Leo Butnaru
12 noiembrie 2010

Printre liceeni

        Liceul Teoretic ”Spiru Haret” (Chişinău), în colaborare cu Biblioteca Municipală „B.P.Hasdeu”, iniţiază lunarul lecturilor literare, cu invitarea literaţilor de toate generaţiile şi manierele de a scrie. Evenimentul este cu atât mai important, cu cât şi elevi de-ai noştri se vor produce în calitate de invitaţi-condeieri (tineri, bineînţeles), alături de nume consacrate în ale scrisului. Recent, liceul „Spiru Haret” a fost vizitat de un grup de scriitori „aduşi” de un prieten mai vechi al instituţiei noastre, poetul, prozatorul, dramaturgul, publicistul Dumitru Crudu. În calitate de oaspeţi i-am avut pe scriitorul Leo Butnaru, poeta şi publicista timişoreană Moni Stănilă şi tânăra poetă şi prozatoare de la Chişinău Ecaterina Bargan. Invitaţii şi-au citit din bucăţile literare recente, impresionând publicul, destul de numersos, de altfel, ca să mai fie loc la sfârşitul lecturilor pentru întrebări pe marginea celor audiate. Probabil, întrebarea generală care plutea în sală era: Când vom mai avea asemenea întâlniri? Aşteptând cu emoţie să ne întâlnim şi luna viitoare, rămânem în speranţa ca această oră de lecturi literare să se completeze cu ora de polemică literară, care să atragă tot mai mulţi tineri în lumea miraculoasă a cuvântului.

           Trăiască literele româneşti şi cei care le inspiră eternitate!

Sursa:
http://www.spiruharet.md/system/

COLOCVIILE AVANGARDISTE ŞI PREMIILE REVISTEI "ATENEU – 2010"

Festivitatea de premiere. Violeta Savu, Adrian Jicu, Carmen Mihalache, Leo Butnaru, Dumitru Brăneanu, Ion Pop  (Bacău, Centrul "George Apostu", 2010)

           Chiar şi în aceste momente mai puţin prietenoase pentru cultură, pentru dezbateri intelectuale, Revista ATENEU din Bacău şi-a respectat tradiţia şi blazonul organizând, în colaborare cu Facultatea de Litere a Universităţii "Vasile Alecsandri", Colocviile anuale. Invitaţi de seamă, un public receptiv au participat la deschiderea oficială, moderatorul manifestării, prof.univ.dr. Vasile Spiridon, având daca nu o misiune dificila, cel puţin una care i-a dat posibilitatea de a crea un dialog natural, interesant, despre o temă aflată de mulţi, de foarte mulţi ani în discuţie: avangardismul, curent literar, dar cu influenţe majore şi în muzică sau artele plastice. "Colocviile Revistei ATENEU sunt o întâlnire anuală şi o sărbătoare pentru oamenii cărţii şi nu numai, important este că am reuşit să avem alături de noi, de cititorii revistei, invitaţi de seama, în fiecare an punând în dezbatere teme actuale ale culturii moderne. Anul acesta am ales tema «Fascinaţia avangardismului. Permanenţa fenomenului în mişcările literare şi artistice». Invitatul nostru special este prof.univ. Ion Pop de la Cluj, apoi poetul Leo Butnaru, un cunoscător, dar şi traducător al avangardiştilor ruşi, muzicologul Liviu Dănceanu, un promotor al muzicii contemporane, poetul şi prozatorul Ion Fercu, scriitorul C.Th. Ciobanu, Doina Cernica, Gheorghe Iorga, dar şi redactorii revistei Ateneu Adrian Jicu, Marius Manta, Dan Perşa, Violeta Savu şi Ştefan Radu", ne-a spus Carmen Mihalache, redactor şef al Revistei.

            După-amiază, într-o atmosfera intimă, unde nu a fost nevoie de prezentări protocolare, în sala de la Centrul Internaţional de Cultura şi Arte "George Apostu", partener al manifestării, a avut loc decernarea Premiilor Revistei ATENEU pe anul 2010. Fiecare premiant a beneficiat de un laudaţio, astfel că participanţii au putut să aprecieze alegerea juriului, format din redactori ai revistei, critici literari. Redactorul şef, dna Carmen Mihalache, le-a mulţumit tuturor pentru sprijinul acordat, pentru colaborările lor fructuoase în paginile revistei pe care o conduce si a mulţumit, nu?, şi editorului, care este Consiliul Judeţean. Nu s-a vorbit de criză, de necazuri, de greutăţi, s-a vorbit de literatură, de muzică, de artele frumoase, într-o seara superbă de toamnă. Suspansul a trecut şi primul premiat a fost profesorul, eseistul, traducătorul din persană Ghiorghi Iorga, el primind un Premiu Special pentru traducerea şi publicarea lucrării „Omar Khayyam şi complexele mitului european”, România făcând parte din cele 20 de ţari care l-au tradus pe autorul persan al rubaiatelor direct de la sursă. Un alt Premiu Special i-a fost acordat muzicologului, dirijorului şi scriitorului Liviu Dăceanu, pentru valoarea demersului artistic în promovarea muzicii contemporane.

             Premiul pentru poezie pe anul 2010 a fost acordat poetului, eseistului, prozatorului, traducăorului, autor a 65 de volume, 15 numai de poezie, Leo Butnaru, un neobosit colaborator al revistei, un călător perpetuu. Cartea care l-a adus în posesia premiului poarta titlul "Ordine de zi, ordine de noapte".

        Premiul pentru prză pe anul 2010 i-a revinit poetului, prozatorului, gazetarului Ion Fercu, pentru romanul “Z”.

              După un excelent moment artistic, prezentat de un grup de elevi de la Liceul de Arta din Bacău, a urmat decernarea Premiului de Excelenţă profesorului clujean Ion Pop, pentru studiile, tratatele, exegezele consacrate avangardismului european şi românesc.

Gheorghe Baltatescu

Ziarul Deşteptarea
(http://www.desteptarea.ro/colocvii-avangardiste-si-premiile-revistei-ateneu-2010.html)

*      *     *

Centrul de Cultura si Arte "George Apostu" din Bacău a gazduit festivitatea de decernare a prestigioaselor Premii ale Revistei de cultura Ateneu.

             În acest an, distincţiile au fost acordate criticului si istoricului literar Ion Pop (Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate), scriitorului Leo Butnaru (Premiul pentru Poezie pentru volumele “Ordine de zi, ordine de noapte” – Editura “Valman” şi "101 Poeme – antologie 1976 – 2009" – Editura “Biodova”) şi prozatorului Ion Fercu (Premiul pentru proză pentru romanul “Z” – Editura “Junimea”).

          Juriul format din redactorii Revistei a acordat şi două Premii speciale, muzicologului Liviu Dănceanu, "pentru valoarea demersului analitic vizând cunoaşterea şi promovarea muzicii contemporane", şi orientalistului Gheorghe Iorga, pentru traducerea poeziei lui Omar Khayyam”.

             Festivitatea de premiere a încheiat ediţia 2010 a Colocviilor Revistei Ateneu, ediţia a XXX-a, eveniment care a debutat în amfiteatrul Facultăţii de Litere a Universităţii "Vasile Alecsandri" din Bacău, unde premianţii din acest an, alături de scriitori, profesori si studenţi au participat la dezbaterea pe tema "Fascinaţia avangardei. Permanenţa fenomenului în mişcările literare şi artistice". Discuţia, moderată de criticul literar Vasile Spiridon şi de Carmen Mihalache, redactor sef al Revistei Ateneu, a surprins momente din istoria avangardei internaţionale, în literatură şi artă, cu accent pe desfăşurarea fenomenului în România, Rusia si Ucraina.

Laura Huiban

                             Constantin Donea şi Leo Butnaru, 12. XI. 2010, Bacău

Ziarul de Bacău
(http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2010/11/19/premiile-revistei-ateneu-pentru-anul-2010.html)