Laura Poantă: – Credeți
că meseria de scriitor face parte din rândul meseriilor stresante? De ce da? De
ce nu?
Pentru a vă ajuta să formulați un răspuns,
adăug, orientativ, alte câteva întrebări.
Leo Butnaru: – De acord. Să desfășurăm chestionarul.
– De ce credeți că, la noi, nu se poate
trăi din scris (decât cu extrem de puține excepții)?
– Pentru că nu avem la fel de mulți oameni, care
să meargă la librărie ca la stadion și să plătească pentru o carte, atât cât
plătesc pentru a urmări un meci. Unde mai pui că acea carte mai trebuie și
citită, adică cere efort, o anumită muncă, pe când meciul distrează. Pentru că nu
avem atâta lume care să meargă la librărie, cum merge la cârciumă și să cumpere
măcar a zecea parte, ca număr, cărți, față de sticlele de vin, vodcă sau
halbele care-i potolesc setea tantalică.
– De ce scrieți? Ce rost/menire are
scrisul pentru dumneavoastră?
– Pentru că, pe durata a multor ani, în special a
perioadei mele de debut, de automodelare, m-am convins că am aptitudini pentru
scris. Nu cred că aș fi lipsit de modestie, afirmând asta, deoarece același
lucru l-au confirmat zeci de exegeți care au scris despre cele mai multe cărți
ale mele. Inclusiv în străinătate. Ca unul care nu a avut cum să-și organizeze
conjuncturi favorabile pentru deciziile juriilor, îndrăznesc să cred că același
lucru îl confirmă premiile literare importante premii literare care mi-au fost
acordate la București sau Chișinău, în Uniunile Scriitorilor, cancelaria
guvernului sau cea a ministerului culturii. Țin mult și la anumite distincții
venite din partea revistelor literare prestigioase.
Rostul, menirea?... Omul din popor o spunea onest
și aproape evlavios: ca să nu iasă că fac umbră pământului degeaba. Și cu un
fir de speranță că, poate, aș putea face pe unii consângeni să nu țină de
generalitatea categorisirii lui Cantemir, conform căreia ai noștri „sunt cam
leneși la cetit”. Pentru că un scriitor e și un învățător. Iar eu, conform uneia
din cele două licențe, chiar sunt atestat ca filolog, adică și ca învățător de
limba și literatura română, și nu numai.
– Care vi se pare lucrul cel mai stresant
la meseria de scriitor? De ce?
– În cazul celor cu adevărați talentați, la
meseria de scriitor se ajunge ca și cum de la sine, în mod firesc, predestinat.
Dar stresul cred că-l încearcă cei cam lipsiți de har, care depun eforturi
disperate (deci, stresante) ca să devină scriitori.
– Credeți că un scriitor e mai presus decât restul lumii și merită o atenție deosebită?
– Nu, nu e mai presus. Dar inevitabil, dacă e
scriitor, e mai presus de el însuși, de condiția lui de om-standard, să zic
așa, adică de om obișnuit, neimplicat în creație. Prin urmare, nu e mai presus,
ci e deosebit de restul lumii. Pentru că, într-un fel, scriitorul contribuie nu
doar la oglindirea lumii, ci și la... completarea lumii, la împlinirea ei. De
unde și distincția pe care, în chip tradițional, i-o acordă însăși lumea,
crezându-i destinul, dar și fapta oarecum misterioase, alese, date „de sus”.
– Scriitorul – creator de Cultură, martor
al vremii sale, „vistiernic al ființei” – are statutul cuvenit în societatea
noastră? Ce ați îndrepta?
– Nu știu dacă scriitorul trebuie să aibă un anume
statut în societate. Statutul nu poate înlocui relațiile, raporturile firești
dintre un creator de artă și societate, aceasta recunoscându-l, apreciindu-l, valorizându-i
rezultatele creației. În măsura în care crede ea, societatea, că ar merita un
scriitor sau altul această intercomunicare, apreciere. Dar, bineînțeles, pot
exista scriitori foarte buni, filosofi, spirite alese, care nu pot capta
atenția societății largi, mulțimii.
– Iată câteva dintre trăsăturile
„tradiționale” puse în seama artiștilor/scriitorilor: orgolios, vanitos, egocentric, invidios,
singuratic, capricios, depresiv, anxios. Pe care le asumați?
– Păi astfel de trăsături sunt caracteristice și
omului de rând. Iar dacă artistul e și el om, însă oarecum, și oarecât, „ieșit”
din canonul omului-standard, înseamnă că și aceste trăsături îi sunt, în taina
firii sale, mai potențate. Numai că unii scriitori nu și le pot camufla, cam și
le dau pe față, alții sunt mai diplomați, mai actori, stăpânindu-și-le, camuflându-și-le.
Însă niciodată până la gradul ca cei din jur, mai ales colegii, să-l
considere... înger.
– Spaima de ratare vă bântuie zilele și
nopțile?
– Nu m-a bântuit niciodată, pentru că implicarea
în scris, în literatură a fost și este una benevolă, pe cont propriu. Nu
trebuie să dai dare de seamă nimănui și să știi a te „citi” pe tine însuți nu
numai ca omul care a scris ceva, dar și ca om de o anumită vitalitate, de un
anumit caracter, de un anumit talent.
– O frază/pagină neizbutită vă provoacă insomnii?
– Să știți că insomnii îți poate provoca și o
pagină izbutită! De asemenea, și o frază izbutită. Să zicem, dacă ar fi fost să
rostești/ să scrii tu: Tot ce am eu port
cu mine; Cuget, deci exist; Cunoaște-te pe tine însuți; Infinita la commedia etc.
Deci, în baza legii unității și luptei contrariilor, este valabilă și insomnia
provocată de eșec.
– Scrieți cu gândul la viitorul cititor,
la receptarea critică?
– Nu cred că ar fi un păcat să te încerce un
astfel de gând. Poate chiar din contră.
– Vă consultați cu prietenii (scriitori
sau nu) în timp ce lucrați la o carte?
– Uneori, da. Însă mai curând ca excepție, decât
ca regulă.
– Țineți seama de observațiile care vi se
aduc?
– Eu mă supun adevărului. Dacă acele observații
sunt convingătoare, de ce nu aș ține seama de ele, chiar dacă vin nu totdeauna
din parte prietenilor, binevoitorilor.
– Când sunteți criticat, credeți că nu ați
fost înțeles ori că e la mijloc o răzbunare?
– Depinde. Pentru că oricare dintre noi nu poate
fi înțeles totdeauna și de toți. În ce privește răzbunarea... Știu eu?... De
obicei, încearcă să se răzbune nu spiritele elevate, ci inșii mărunți. Nu e
cazul să-i băgăm în seamă.
– Sunteți la curent cu literatura română a
zilei?
– În mare, da, sunt. Mai ales cu poezie și
eseistică. Dar, bineînțeles, selectiv, oarecum chiar... programatic. Pentru că
nu poți citi tot ce se tipărește de la
Nistru pân-la Tisa.
– Vă bucurați când apare o cronică
pozitivă la cartea unui confrate?
– Dacă ideile din acea cronică sunt afine cu
propriile mele opinii, de ce m-ar întrista?
– Vi s-a întâmplat să vă credeți extrem de
nedreptățit fiindcă nu ați primit un premiu/o distincție?
– Vă spuneam că, în mare, juriile dintre cele mai
serioase, selecte, cred că au fost obiective cu unele din cărțile mele. Sper să
se mențină această stare de intransigență în valorizare. Pentru că e loc pentru
mai bine...
– S-a întâmplat să spuneți/credeți că nu cartea dumneavoastră merita premiul, ci altă carte din lista candidaților?
– Nu mi s-a întâmplat să spun, să cred așa ceva,
însă nu exclud că ar fi existat cărți deloc mai puțin valoroase, decât cele
preferate de un juriu sau altul.
– Vi se întâmplă să vă gândiți să
renunțați la scris?
– Nu am avut motive sau dezamăgiri năucitoare,
care să mă pună în fața unei astfel de renunțări... inumane în raport cu mine
însumi.
Cluj–Chișinău,
28.I.2018
Se
hotărî și el să încerce 
