marți, 2 mai 2017

TEXTUL LITERAR ÎN TIMP: METAMORFOZE ȘI PROGNOZE


LITERATURA ÎN PUTEREA TEXTULUI LITERAR. MUTAȚII DE INTERES.

Mișcarea literară: De o vreme, textul literar pare a intra în relație cu anumite provocări neașteptate. Una ar fi posibilitatea existenței sale ca multimedia-text, finalizat într-o „operă multimedia”, în care creativitatea se manifestă nu doar la nivelul literei, ci și al imaginii sau sunetului, care, corelate, exprimă sensuri sau un anumit sens. Este o frontieră care poate tenta, dar puțin încercată. În același timp, ultimele premii Nobel au îndreptat atenția spre literatura așa-zisă de frontieră (reportaj, anchetă..., v. Svetlana Aleksievici) sau spre cea care are ca suport cântecul (v. Bob Dylan).

Leo BUTNARU

ÎN ISTORIA CIVILIZAȚIILOR UMANE TEXTUL (LITERAR)
S-A ÎNDEPĂRTAT MEREU DE FORMELE TRADIȚIONALE

– Textul (literar) își mai păstrează autonomia și fascinația?
– Reveniri, corectări, ștersături, recidive, eliminări, răzgândiri, adăugiri, reculegeri, suprimări, reformulări, regăsiri, recuceriri, înlăturări, dezbărări, excluderi, reîntoarceri, anulări, recăderi, răsfrângeri, pierderi, recuperări, dezmeticiri, regăsiri, retușuri... – amplă, chiar dacă parțial redusa aici, sinonimie/ antonimie/ antinomie a neliniștii caracteristice conștiințelor ghidate responsabilitatea artistică sui generis, cercetarea manuscriselor cărora ține în egală măsură de interesul hermeneutic, filologic, dar și psihologic. Sub aspect psihologic pare au fost, sunt și vor fi studiate, receptate, admirate manuscrisele marilor creatori și, bineînțeles, într-un mod cu totul specific se vor interesa textologii viitorului de caracteristicile computerogramelor lui Umberto Eco, să zicem, care a fost un împătimit de computer și un exemplar truditor al claviaturii și display-ului. În istoria scrisului, fascinația va continua să existe și ca travaliu, și ca recepție a finalității acestuia.
      „Îndepărtarea” de forma tradițională îi este benefică sau îi afectează chimia în mod negativ?
– În istoria civilizațiilor umane textul (literar) s-a îndepărtat mereu de formele tradiționale. Literatura lumii a fost scrisă în piatră sau conturată în tăbliile de argilă ale  Babilonului („Ghilgameș”...); înșirată pe papirusul egiptean sau pe pergamentul grecesc chiar din orașul Pergam. În vechimile unor țări din nord, runele erau scrise pe scoarță de mesteacăn, de care, mai rezistentă, totuși, s-a dovedit a fi fragila memorie umană, care devine puternică, dacă ajunge, cum se spune, una colectivă. Și totdeauna, în trecere de la o etapă la alta, de la o formă la alta, „îndepărtarea” de metodele scripturale din trecut a fost una benefică, mai dinamică, mai cuprinzătoare în entropia generală, precum se întâmplă și azi, când „manuscrisul” unei cărți scrise nu mai are nevoie de a consuma sute sau mii de coli de hârtie (câteva exemplare); nu mai este supusă corectărilor migăloase, obositoare, astăzi autorul ei beneficiind de toate privilegiile inimaginabile, ca ieri-alaltăieri, pe care i le oferă programele de ameliorare, inclusiv ortografică, gramaticală, a paginilor sale. Îți stă la dispoziție orice gen de dicționar de care ai nevoie la un moment sau altul al muncii tale literare – de sinonime, antonime, etimologie, programe de traduceri, enciclopedii. Apoi, hyperlinkurile. Etc., etc.
În fine, nu mai e nevoie să faci colete cu manuscrise, să pierzi destul de mult timp până la poștă, unde să le depui, să plătești sume (azi, exagerate până la insolență!), să te rogi zeului transmisiilor, Hermes, ca nu care cuva să se piardă (pentru că s-a tot întâmplat, nu?) respectivul manuscris... Poșta electronică dă siguranță, dinamică, operativitate și certitudine în comunicarea cu editorii. (Mă opresc aici, conștient că aș putea aduce și alte argumente despre beneficiu care nicidecum nu „afectează chimia în mod negativ”.)
Plus o noutate de ultimă oră, care nu ne face să ne grăbim a o rupe definitiv cu formele tradiționale ale scrisului, pentru a ne încredința totalmente digitalului, computeristicii: După ce au inventat hârtia acum aproape 2.000 de ani, chinezii au dezvoltat acum o versiune excepțională a acestui material – Institutul de Ceramică din Shanghai a prezentat hârtia rezistentă la apă și foc!  Totodată, materialul poate fi curățat cu apă fără ca scrisul de pe el să se deterioreze. Ea este fabricată din nanofibre de hidroxipatit, o formă de calciu care se găsește în oase și dinți.  (Precum s-ar spune, în unele cazuri avem motive serioase de a ne ține cu... dinții de tradiție, tradițional...)
– Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecți față de asemenea mutații de interes?
– Prin atitudinile și făptuirile sale profesioniste, scriitorul nu poate altcumva, decât să fie în concordanță cu mutațiile majore din psihologia lumii, a omului; cu mutațiile de esență în civilizația universală, dar și a națiunii sale, cu specificul psiho-etnic al acesteia. Scriitorul, cel puțin unul de vârsta mea, trebuie să-și amintească (și să cumpănească, nu?) că, de când a încondeiat (chiar cu condeiul, nu cu pixul sau cu... computerul) prima literă, micro-filmul de animație (chiar așa!) a mișcării mâinii (dar și a... minții) sale de copil!, care făcea posibil startul, să zic așa, încordat, emoționat al scrisului, ca o minune; a scrisului emanator de sens, care avea să-l însoțească întreaga viață (pe atunci, asta o știau, probabil, doar ursitoarele). De aici încolo – penița și călimara cu cerneală violetă (obligatoriu violetă!), apoi tocul cu rezervor, penița chinezească, de aur. Și astea toate emanau partea lor de miracol, după care aveau să vină primele „acorduri” tehno-scripturale pe claviatura mașinii de scris, pentru ca, în fine, azi, să-ți orchestrezi scrierea la computer. La timpul lor, inclusiv la cel prezent, astea toate ți-au prilejuit noian de clipe de inspirație, de satisfacție, de împliniri, de bucurie. Prin urmare, de ce nu am continua să ne bucurăm în bună pace, înțelegere și, dacă e posibil, chiar de armonie cu ceea ce ne oferă ziua de azi, cu ce ne va oferi ziua de mâine în perpetua exprimare și afirmare a lumii prin scris, indiferent de formele și procedeele de înfățișare a lui în entropia universală? Prin urmare, vorba latinului: Let us rejoice! (Să ne bucurăm!)
– Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii care să diminueze criza lecturii?
– Da. Însă, mai întâi, e necesar să precizăm, să nuanțăm: cititorul nu mai este unul... tradițional, el nu mai citește în mod clasic. Iar eu consider că astăzi, grației computerului, se citește mult mai mult decât în trecut.
Da, așa e, cărțile apar în tiraje mici și foarte mici, dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidență, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură.
 Computerul stochează biblioteci fantastice de cărți în formă tradițională sau audio. Apoi, bibliotecile de manuscrise, atrăgătoare de curiozitate umană, fascinante. Plus ecranizările după celebre opere beletristice.
Concomitent, nu a dispărut și, probabil, nu o să dispară forma de lectură tradițională, cu cartea în mână.
– Vă tentează să vă extindeți sau nu interesul de creație spre asemenea experiențe? Ce vă dă imbold, ce vă reține?
– Nu că ne tentează sau nu, ci, în condițiile digitalizării, cibernetizării este imposibil să nu te incluzi în forme și experiențe moderne de procesare și receptare a textelor, inclusiv a celor literare. Și scriitorul și cititorul trebuie să fie oameni, intelectuali ai timpului lor, ai contemporaneității în care trăiesc și o fac bună, optimal „funcțională” pentru munca spiritului, inteligenții lor. Pentru manifestarea și împlinirea destinului lor.

Mișcarea literară,
Nr. 1, 2017

DE CE CU MEFIENȚĂ ȘI NU CU COMPETENȚĂ?

Jurnal

13.V.2006

Ce poate spune despre avangardă sau despre unii avangardiști un tradiționalist prin formația sa (ceea ce nu e de condamnat), dar, se pare, reducționist din cauza că nu cunoaște prea multe („prea multe” – prea mult spus!) despre fenomenologia artistică sau personalitățile la care se referă (are dreptul care, iată, pare-se, a fost substituit doar de tupeu)... În revista „Vitraliu” (Nr. 1-2, 2006), Bogdan Ulmu zice că: „Dar pe reprezentanții mișcării începutului secolului XX (nefericită expresie: începutul mișcării secolului? – l.b.), (de ce virgulă? – l.b.) trebuie să-i citești, în mileniul trei, cu ineluctabilă mefiență...” De ce – cu mefiență și nu cu – competență, obiectivitate, discernământ, dorință de a te edifica, dacă tu nu prea ești familiarizat cu întregul registru și infinitudinea de nuanțe a fenomenologiei avangardei?... Pentru a ajunge, Bogdan, la concluzia reducționistă, specifică celor ce se mulțumesc doar cu suprafața problemei: „Personal, cred că nu o dată, în timp, Dostoievski – spre exemplu – s-a dovedit mai important și chiar mai... contemporan cu noi, decât uitatul D. Burliuk”. De ce, de unde – „uitatul Burliuk”? 

David Burliuk (1882-1967),
considerat „Tatăl futurismului rus”
Oare știe B. Ulmu câte cărți, albume, studii de-ale și despre D. Burliuk au apărut în ultimii douăzeci de ani despre acest înnoitor de artă? Și nu numai în Rusia, ci și în Statatele Unite, în întreg Occidentul. Parțial, s-ar fi putut edifica, dacă deschidea google(-ul!) să vadă ce torent de informație învăluie numele lui David Burliuk, să vadă, cel puțin matematicește, doar, dacă nu și esteticește, sutele de trimiteri la acest autor – scriitor, dar și pictor de notorietate. Iar dacă mai cunoaște și alfabetul chirilic, să fi intrat în sistemul internet rusesc, să vadă și cealaltă parte a unei cartoteci impresionante David Burliuk. Sigur, după aceasta nu conchidea justițiar-incompetent: „uitat”. Iar mai jos raționează, de asemenea cu aplomb de foarte aproximativ știutor în domeniu, despre Pușkin care, malițios fie spus (spune ieșeanul), s-ar umple „de talentul incontestabil al necunoscutului Igor Severianin”. De unde a luat-o Ulmu că Severianin ar fi un necunoscut? Doar din tristul motiv că nu-l cunoaște el, Bogdan? Păi, de mergem pe această cale, îl pot depista pe referent că nu cunoaște o mulțime de nume importante ale literaturii ruse... Apoi încheie în doi peri și mai multe planuri ale nesiguranței de sine în ce spune despre la ce se referă, fără competența necesară (firește, cunoaște el ceva, dar prea puțin), amestecând borcănașele propriului gust și dezgust: „În fine, să medităm cu tristețe pe tema vieții de efemeridă a avangardei: Beckett, artizanul exploziei limbajului, a sfârșit prin a fi încununat cu Nobelul  pentru literatură; nonconformistul Ionesco, virtuozul absurdului, a murit ca un clasic, dublat de un bogat academician burghez; iar coreutul (probabil, o eroare; în loc de – corifeu, L.B.) furiei și al violenței, John Osborne, a fost făcut sit, spre disperarea eroului său exemplar, Jimmy Porter...

luni, 1 mai 2017

CRUDU, FREUD, AYGHI, ACUM VREO 11 ANI...

 DIN JURNAL

            6.V.2006

Abia de-mi închei scurta siestă, pe la 17.30, că mă și telefonează Crudu de la „Europa liberă”, punându-mă, brusc, în fața întrebării: care ar fi legăturile – dacă ar exista așa ceva – între Freud și avangardism? Convenim să revină în zece minute, să-mi revin din somn, după care încerc să trasez – cu titlu de ipoteză – punți între „freud”-ienele impulsuri de autoafirmare și palma dată gustului public a cubofuturiștilor, între abisal și inconștient, totem, tabu și preocupările hlebnikoviene pentru mitocreație, angoasă, fobii, obsesii pe carte le-au avut deloc puține și Hlebnikov, și Olimpov (Kosntantin), și Maiakovski sau Esenin (în imagismul său din „Omului negru” și „Spovedaniei unui huligan”). Până aici trecurăm prin transraționalitatea limbajului (zaum’), pentru a ne întoarce la subconștient. Ba chiar și Boris Poplavski, mort la Paris, în urma unei supradoze de narcotice, pare a se fi atins de freudism, dând cartea „Avtomaticeskie stihi” (Versuri automate). Bineînțeles, în creația avangardiștilor a fost mereu prezentă tehnica explorării inconștientului, de care se interesa și Freud. Iar sexualitatea ca element determinanta în freudism?... S-ar putea, cumva, lega de cazul Ninei Habias și Ivan Gruzinov, judecați de colegi pentru pornografie? În 1921, ei fost excluși din Uniunea Poeților din Rusia.
Lucrurile (și spiritele) se ating inevitabil de ceva nietzscheanism, deoarece avangardiștii-protagoniști (Hlebnikov, Krucionîh...), în ce privește atât izvoarele de inspirație, cât și modalitatea de a se inspira sau a „capta” întâmplătoarea declanșare a inspirației, jinduiau să afle în propria lor fire un „supra-eu”, să se „întâlnească” „cu sine-altul-de sine-depășitor”, pentru ca în rezultatul meditației spontane să se anunțe pe sine ca „supra-eu”, când – remarca exegetul Elena Tîrîșkina – toate manifestările activității existențiale (vitale) sunt declarate în mod automat transcendentale, într-un inevitabil schimb în cadrul registrului de convenții. Avangardiștii reorientară, la 180 de grade, vectorii ce vizau transcendentalitatea – deja aceștia nu „emanau” din dorința, jindul uman spre vastitatea cosmică, spre tăriile divinității, ci ea, transcendentalitatea, se află chiar în firea, în intimitatea omului/artistului. Însăși limbajul conține transcendentalitate. Astfel, de la cuvântul autotelic se ajungea la... artistul autotelic1 Adică, suficient sieși, în sine putându-se găsit toate cele ce se caută în transcendentalitatea „extra-umană”, cosmo-divină, să zic astfel.
Apoi, s-ar fi putut trece spre Musil etc., etc. Dar, pare-se, ne-am oprit la timp.

Pe fundalul unei poze a Ninei Habias identific inscripția: „Eu, în timpul vieții”. Asta e: în timp...
*      *       *
Comand în ciberspațiul rusesc date despre regretatul Gh. Ayghi. Iar mintea virtuală mă întreabă dacă nu care cumva e vorba (și) de Ghennadi... Tayghi! Până și computeristica rusească tot la taiga se gândește...
Nu, sigur că nu avea dreptate regretatul Ghennadi Ayghi, când declara într-un interviu („Zerkalo”, 2005, Nr. 25) că, în 1959, când și-a zis el să scrie în cheia verslibrismului: „În poezia rusă nu au existat versuri libere reușite. Versul liber nu a fost elaborat, iar totul ce există deja nu e decât o imitare a modelului latinoamerican și nu un gen ruso-lingvistic de spațialitate și o altfel de muzică (iar pe Schönberg și Weber pe atunci eu deja îi cunoșteam), o altă semnificație a pauzei. Astfel că primele sale versuri eu le-am scris cu mare precauție și atenție, într-un stil personal”.
  Altceva e că, pe atunci, el nu cunoștea verslibrismul atâtor și atâtor poeți ai avangardei ruse! Ce, Hlebnikov, Krucenîh, Maiakovski (cu toate procedeele sale cvasi-clasicizante), ba chiar Pasternak, Zaboloțki, Tihonov, Bobrov, Veciorka, Habias, Aseev, Mandelștam în câteva poeme („A găsi o potcoavă”, să zicem) etc., etc., nu sunt, în tinerețe, verslibriști virtuoși? Chiar și cele 4 poeme (doar atâtea a scris!) ale lui Șklovski nu-s vers liber pur-cerneală? (Că n-o să zic: pur-sânge!) Apoi, Guro, Kamenski, Gnedov, Bojidar, Petnikov, Mariengof, Harms, pictorii-poeți Malevici, Filonov, Kandinski, Rozanova... – dar câți alții! – nu au fost, în mare, verslibriști?
Îmi pare rău, dar observ în unele declarații ale bunului meu cunoscut și coleg Gh. A. neconcordanțe cu realitatea sau cu cele declarate anterior. Zice că a învățat franceza ca să traducă. Probabil, o fi aproximat ceva în limba lui Baudelaire, însă, în toamna anului 2002, la Neptun, pe terasa Hotelului „Arad”, el eșuă în tentativa de a vorbi franțuzește cu poetul Michel Deguy, cu care se cunoștea și care se apropiase de masa la care stăteam cu Ayghi. Cu modestele mele cunoștințe, le servii de interpret. Probabil, Ghennadi cunoștea o formă de limbaj pasiv, care și el e bun în anumite cazuri, te ajută să te descurci cât de cât. Însă numai – cât de cât. Iar la Curtea de Argeș, veninoasa soție a lui Evgheni Rein chiar ironiza curajul lui Gh. de a spune că ar cunoaște franceza. Însă aceasta e treaba ciuvașilor-rușilor-ovreilor din literatura rusă. Ceea ce am mai observat, însă, era că cei mai mulți din scriitorii ruși îl invidiau... necruțător pe Ayghi. Aproape că nu-l puteau ierta și erau gata-gata să-l atace în public, indiferent dacă ar fi fost sau nu de față și el. Bineînțeles, precum mai (foarte) mulți scriitori, și Ayghi își retușă trecutul biografic, în special ceea ce ține de intimitatea devenirii ca poet. Nu e un păcat. De când e scrisul, practicanții lui s-au înzestrat, adeseori, cu multe din cele care le-au lipsit în viață. Au spus-o mai muți, au recunoscut-o mai puțini. Asta e. Important e că Ayghi e cu adevărat interesant ca poet, mult mai bun decât majoritatea denigratorilor săi, printre care, cu părere de rău, se pomeni și Kuprianov – bun și el ca poet. Însă în mai multe mărturisiri Ayghi e convingător. 

duminică, 30 aprilie 2017

DEOCHI PE FACEBOOK


Deochi

Tot mai răspândit deochiul pe Facebook.
Fotomodelele care-și postează pozele aici
sau vor cădea pe podium
sau vor rămânea fete bătrâne-cuc.

Iar ei
bravii
mușchiuloșii flăcăi
fiind deocheați pe această rețea socială
ajun gay
sau hamali de dârvală.

Deochiul pe Facebook e deja calamitate universală.

Cosmonauții mediatizați excesiv pe aici
se pot pierde aiurea
în pustietatea astrală.

Bucătarul șef câștigător al marilor concursuri culinare
din deocheată întâmplare
își poate scăpa o cratiță cu uncrop între picioare.

Miliardarul nimerit sub ochi răi
pe facebook-ul împânzit de fotografii
ajunge după gratii.

Pe scurt
oricare dintre cei deocheați pe facebook
poate ajunge aut
ca și ieșit din joc
ca și nenorocit de nenoroc.

Astfel că
duduilor frumoase
pieptoase
îmbunătățite cu silicon
și voi  Schwarzenegger-ilor aroganți
ca să nu fiți deocheați
nu vă postați fotografiile pe Facebook
iar pe unii din cei care deja au și făcut atare prostie
mi-i închipui cu mâna încleștată de maus
fire-ar să fie
pe întreaga
dar scurta vieții vecie.


30.IV.2017

l.b.

sâmbătă, 29 aprilie 2017

RUGA FOTOGRAFULUI CARE S-A SINUCIS...



DIN JURNAL

12.IV.2006

Acum câteva zile, prietenul, inginerul Radu Moțoc din Galați mi-a expediat o cutremurătoare fotografie, care a luat Marele Premiu Pulitzer acum mai bine de un deceniu, în 1994... Dramatismul ei m-ași făcut să amân această consemnare... Despre ce este vorba? 


A fost făcută în timpul foametei din Sudan. În imagine: un băiețel care se târăște spre o tabără cu alimente a Națiunilor Unite, plasata la un kilometru distanță (precizează autorul fotografiei). Copilul nu că e un vlăguit aproape totalmente, e un distrofic, doar piele și oase, stând de-a bușilea, cu capul deja în piept, în pământ, aproape de pământ...  Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu micul damnat, nici măcar Kevin Carter, fotograful, care a plecat de îndată ce a făcut poza. Trei luni mai târziu, acesta s-a sinucis in urma unei depresii. Iată ce s-a găsit în jurnalul său: „Draga Dumnezeule, iți promit că nu voi risipi mâncarea, oricât de rău i-ar fi gustul și oricât de satul aș fi. Te rog, Doamne, să protejezi acest băiețel, să-l îndrumi și să-l scoți din nefericire. Te rog să ne faci mai sensibili față de lumea din jurul nostru și să ne ajuți să nu mai fim orbiți de egoismul și de interesele noastre.

Sper ca această fotografie să servească întotdeauna ca un memento care să ne spună cât suntem de norocoși și că nu trebuie să considerăm niciodată că totul ni se cuvine de drept.

Va rog sa trimiteți fotografia prietenilor voștri. Să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinței care se găsește oriunde, în orice loc de pe glob și să le trimitem și altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Gândiți-va și priviți fotografia, ori de cate ori vă plângeți în legătură cu mâncarea pe care o aveți, sau când vedeți câtă mâncare se irosește zilnic. Promiteți astăzi: «Niciodată nu voi mai risipi hrana». Aceasta este lumea reala în care trăim. M-am gândit să o împart cu voi”.   

joi, 20 aprilie 2017

MINUNATA SCRISOARE, DE ACUM 11 ANI, A PRIETENULUI RADU MOȚOC



Printre noroacele destinului meu a fost și cel de a-l cunoaște pe inginerul gălățean Radu Moțoc, cu care ne-am împrietenit încă în vara anului 1994. Radu e continuatorul unui celebru neam, cunoscut în istoria noastră, cu un arbore genealogic amintit pentru prima oară pe la 1450. Alte lucruri despre minunatul și generosul nostru prieten le aflați chiar din scrisoarea pe care mi-o expedia acum 11 ani.



JURNAL

22.II.2006

Radu Moțoc îmi scrie de la Galați:

„Am avut dificultăți, dragă Leo, în a citi mesajul tău, așa că te rog sa-l mai expediezi o dată... poate ajunge mai descifrabil. Te rog să-mi comunici dacă ai mai avut probleme cu receptarea mesajelor mele, reclamate de tine anterior. Bineînțeles că as citi cu mare plăcere textele tale profesionale. Eu cu scuzele de rigoare doresc să mă fac util celor de la Bălți cu ce pot, mai ales că acum sponsorii s-au privatizat cu indieni, olandezi, englezi și nu le pasă de cultura din Basarabia. Deci ține cont că meseria mea de bază a fost constructor de nave maritime, după care proiectant și cercetător în același domeniu, ai mila de un biet inginer. Mă consolez cu ideea ca Iurie Colesnic este și el inginer, dar a investit mult mai înainte în cultura cărții. Eu am împlinit doi ani de pensie și nu știu când au trecut....tocmai datorită acestei pasiuni culturale pe care mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat-o ca să nu înnebunesc ca mulți pensionari. Mai spune-mi din atmosfera culturală a Moldovei, teatrul, filarmonica, artele plastice sunt subiecte care cred că sunt foarte vii și cu mari sacrificii se mișcă pozitiv. La Galați cu mulți ani în urmă a fost trupa de la E. Ionescu cu Coana Chirița. Excepționala montare. O Chirițoaie înaltă de 2 metri cu o voce bărbătească, cu o mișcare scenică minunată, care demola vechea tradiție
instaurata de Miluță Gheorghiu de la Iași. Simfonicul a fost tot timpul la înălțime datorita școalei serioase rusești de conservator. Este o certitudine. Pictura cred că a ieșit din anonimat și este deja cunoscută peste hotare. Dar tragedia este lipsa legăturilor culturale romano-romane din Basarabia. Am semnale rușinoase de comportament a celor de la București, care din păcate nu ne reprezintă cu cinste. Ceva-ceva se schimbă de sus în jos, dar dezamăgirea basarabenilor este deja fixată profund, asta o simt eu. Pedalează pe aceste subiecte și altele care-ți sunt pe suflet, descarcă-ți sufletul ca la un frate, care înțelege și receptează curat mesajul. Și totuși, vine primăvara, verdeața acoperă mizeria pentru o perioadă, iar trăim din speranțe, și din căldura soarelui. Bucuria că existam este esențială. Cu drag te îmbrațișez, Vornicul de la Dunarea de Jos”.

marți, 18 aprilie 2017

DE LA OPINCI LA ADIDAȘI


VĂ AMINTIȚI DE MARIA CIONCAN?



Jurnal

 29.VIII.2004

Un final de cursă foarte înduioșător: de cum câștigă bronzul la capătul celor 1 500 de metri, Maria Cioncan izbucnește în plâns. Plânge și când urcă pe treapta a treia a podiumului. De bucurie nestăvilită în amestec cu o suferință de mai demult. E o durere, o suferință subînțeleasă, dar, parțial, dezvăluită mai apoi de însăși simpla, în expresie și comportament, atletă, care a păstrat felul cuviincios, nesofisticat, dar și directitudinea de a fi al țărăncii. După ce concură la 800 de metri, după ce făcea cursele de calificare și la această probă, apoi la 1,5 mii de metri, se tot confesa, direct și oarecum tânguios: „Atât de mult am obosit... Sunt foarte obosită... Sper ca Dumnezeu să mă întărească, sper să mă refac”. A izbutit și a izbucnit în lacrimi. Când este intervievată, se destăinuie: „Aoleu, sunt extrem de obosită... Nu știu ce e cu mine... Sunt obosită... Dar știu că de azi încolo viața mea se va schimba radical... Am purtat opinci... Nu aveam rechizite școlare... Deja n-o să mai pot niciodată opinci... Am ajuns de la opinci la pantofi... Iată, în loc de teniși port adidași foarte scumpi...Dumnezeu m-a ajutat...” Când e întrebată cui dedică medalia, spune: Lui tati... și soției sale, care ai făcut atât de mult pentru mine”. Și nu încetează din lacrimi. Tati e numit antrenorul ei și aici presupun că drăguța de ea o fi coborât dintr-un mediu foarte nevoiaș, poate că a fost chiar orfană sau despărțită de părinții naturali și, într-un ferice concurs de împrejurări, a fost remarcată, susținută și îndrumată pe care îi consideră de părinți: tati antrenorul... Și acel sincer, simplu, dulce-dureros: „De-acu n-o să mai port niciodată opinci...” Nu știu dacă corespondentul-comentator care o intervieva și care cu câteva minute în urmă striga extrem de exaltat: „Maria Cioncan mai aduce o medalie țării noastre!... Bravo Maria!” a înțeles un lucru foarte simplu: în competiții, aflându-se la limita efortului, bietului sportiv nu-i arde atât de gloria țării, de arborarea drapelului națiunii sale – el se gândește la cu totul alte lucruri decât cele pe care comentatorii le urlă în microfoane, toate astea amestecate cu doge fabuloase de patriotism, iar uneori – de-a dreptul de naționalism. Dacă s-ar edita o antologie a reportajelor pe care le-au făcut corespondenții și comentatorii celor peste 2000 de țări care au participat la olimpiada de la Atena, acest lucru – al exagerărilor patriotarde, naționaliste – ar ieși izbitor în relief. Poți judeca și după reacțiile pe care le aveau zecile de mii de spectatori greci, când vreun sportiv de-al lor se apropia de locul trei sau ieșea pe doi, ca să nu mai vorbim de vârful podiumului! (Păi, să te gândești la ce se gândesc, „filozofic”, antrenorii, asistenții care-i strigă boxerului din ring: „Arde-l la ficat!” (cum a pățit-o Moșul-Doroftei: a-lel-lei!) sau „Dă-i, să-i dea borșul!”, „În arcadă, în arcada deschisă dă-i!” etc.)