Cu ochii pe ceasul din taxi
Pe mine
cel cu o pensie cât de cât suportabilă
şi care slavă Domnului mă suportă
(mulţam literaturii jurnalisticii traducerilor…)
azi nu mă mai îngrijorează ceasurile din taxiuri
care
în tinereţe
când vedeam ce des şi nestăvilite bat (în
spaţioasa „Volga” ele ţăcăneau sonor ca
mici ghilotine ale timpului)
mă făceau să-mi amintesc inadecvat parafrazat de Goethe
de superbul
dar zadarnicul lui îndemn: „Opreşte-te clipă
eşti…” prea costisitoare…
Ah da
ceasurile din taxiuri îmi mai amintesc ceva:
plăteam cu banii unui imperiu între timp dispărut…
Prin urmare
urmându-ne calea
odată ce am supravieţuit unui imperiu
reiese că trăim suficient
chiar dacă nu destul de mult…
Mişcarea textului
Textul ce se izvodeşte acum
ad hoc
porneşte încă de la
caligrafierea acelei dintâi litere – cel
mai scurt film de desen animat
căruia tu
copilul
îi erai regizorul
făptuitorul acum
un noian de ani.
Acest text care
zămislindu-se
se cercetează pe sine însuşi
de parcă
i-ar studia lumii harta
chiar dacă totul e ştiut
totul e determinat
deja de un noian de ani – să se nască
în mişcare
de la stânga la dreapta
de la stânga la dreapta
în sensul vieţii
în contrasensul morţii…
Îmbărbătare
Heidegger
interpreta sintagma hölderliniană „timpuri sărace”
drept
vârstă lumii părăsite de zeu.
Admiţi că poemele tale
sunt mai curând o susţinere morală
decât – toate – artă supremă.
Citindu-le
vreun necăjit să se îmbărbăteze
zicându-şi:
Dacă ăsta îndrăzneşte să scrie poezie
chiar şi în aceste timpuri sărace
fără de zeu
eu de ce m-aş preda?!