Scriitorul și timpul
De
la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face
harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în
tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de
fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți
viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
Însă
trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de
adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a
acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate
asigura, conștient și cu efort, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.
De
regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul
compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai
și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta
te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te,
cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute
ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe
estetic pe consumerism.
La o
adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau,
poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în
aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie
în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar
tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin
mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea
ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila
înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un
destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin
decât un fir de nisip, de praf...
Cam
astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o
identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere,
meditație, prietenie, colegialitate...
În
meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o
oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală,
inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și
acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi
afinul lor.
Fiecare
scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și,
poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat
de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de
subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor
indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în
toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca
artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în
frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de
legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație,
creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul,
cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria
agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este
imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi”
izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de
preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când
experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți
permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și
o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este
important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață
și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă
celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut
ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra
surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în
ancestralul codru de simboluri.
În
cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei
în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care
se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul,
intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de
manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta,
pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în
epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm,
să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar
dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din
noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai
egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur
și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă
și lirism.