luni, 26 martie 2018

IRONIA DE LA BUCUREȘTI E MAI... IRONIE DECÂT CEA DE LA CHIȘINĂU?

 Într-un mai recent număr din „România literară” (13/ 2018), Gheorghe Grigurcu recenzează una din cărțile mele apărute acum 9 ani, „Ordine de zi, ordine de noapte”. Nu pot spune că nu mă încearcă ușorul sentiment de automăgulire că: uite, domnule, mai rezistă... (Sper că nu e un păcat prea mare...)
Numai că exegetul pornește oarecum de la parti-pris-uri care, referitoare la poezia din stânga Prutului, ar fi fost, poate (dar nici aici nu e sigur), oarecât îndreptățite până prin 1987-1988, nu și la cea scrisă deja după două decenii de la deschiderile libere spre zările lumii ale poeților de la Chișinău.
Exemplul vine chiar din capul recenziei amintite. Zice criticul: „...după cum remarcam și altădată, o trăsătură caracteristică a confraților dintre Prut și Nistru o constituie exprimarea ironică. E un mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitime. Formă conotativă, ironia presupune un rafinament orientat”.
Ei bine, dacă referitor la ironia unui poet de la București (metropolă în care, de altfel,  exprimarea ironică e la ea acasă!) s-ar spune că ea, ironia, apare exact în contextul postmodern, chiar fiind aproape o condiție sine qua non a postmodernismului, în ce privește un autor din Interriverania specificul postmodernismului ca și cum nu ar fi unul... funcțional, nu ar ține de o manifestare firească a expresiei literare. S-ar crede (și se mai crede!) că, în Basarabia, ironia apare din cu totul alte motive decât cele general-umane sau general-românești. Sau... general-literare,e stetice. Oriunde în alte părți ale lumii, la baza ironiei stă postmodernismul, însă între Prut și Nistru, ironia, fie și una de bună calitate, chiar de... actualitate, este provocată, în continuare, de ușor de invocat parti-pris-uri la îndemână ca „mod de ripostă la condițiile istorice inicve, la precaritatea vieții (inclusiv culturale) de care au avut parte basarabenii, circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
Ei bine, însă poemele din volumul „Ordine de zi, ordine de noapte” nu au fost scrise într-un mediu și în circumstanțele de care spune criticul, ci în plină libertate, în plin spirit contemporan, postmodern, dacă vreți. Apoi, nici la București sau Iași, Cluj sau Timișoara etc., în respectivul retro-context, poeții nu au fost scutiți de „condiții istorice inctive”, de „precaritatea vieții (inclusiv culturale)”, de „circumstanțe care le-au interzis adesea rostirea directă a nemulțumirilor și aspirațiilor legitim”.
În acest caz, – pardon, de ce pe o parte de Prut ironia e una, pe cealaltă parte – e alta? Pentru că, pentru Chișinău, exegetul caută motivații socio-istorice, iar pentru București, în literatura scrisă în aceeași perioadă a lagărului socialist (comunist) operează cu motivații estetice. Eu unul mă îndoiesc de eficiența unor astfel de duble orientări, chiar dacă, la drept vorbind, ele nu deranjează... Ci doar cam dezorientează...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu