duminică, 26 noiembrie 2017

DIN POEZIA LUMII: MERIDIAN ARGENTINA




Fiica vântului

Au venit.
Invadează sângele.
Miros de pene,
absență,
până la lacrimi.
Iar tu hrănești fiica
și singurătatea
ca pe două jivine mici
pierdute-n pustiu.

Ei au venit
pentru a incendia vârsta somnului.
Viața ta e un adio.
dar tu te încolăcești
ca șarpele în mișcare dementă
în sine însuși
odată ce nu mai există nimeni.

Tu plângi cu lacrimi risipite,
tu deschizi capacul dorințelor tale
și devii mai bogat decât noaptea.

Dar fără să fii atât de singur
încât cuvintele să se sinucidă.

Timp

Olgăi Orozco

Din copilărie nu știu decât
o teamă luminoasă
și o mână care mă trage
de cealaltă parte a mea.

Copilăria mea și parfumul ei
de pasăre alintată.


Unica rană

Ce bestie răpusă de uimire
se târăște prin sângele meu
vrând să se salveze?

Aici e cel mai dificil lucru:
de a rătăci pe străzi,
arătând spre cer sau spre pământ.


Azur

mâinile mele au concrescut cu muzica
îndărătul florii
însă acum
de ce te caut, noapte,
de ce dorm împreună cu morții tăi

Neant

Vântul moare în rana mea.
Noaptea îmi cerșește sângele.

Spaima

În ecoul morților mele
mai există încă spaima.
Ție îți e cunoscută spaima?
Știu că spaima se teme când îmi rostesc numele.
Spaima
spaima cu pălărie neagră
îmi ascunde-n sânge șobolani
sau spaima cu buzele moarte
îmi bea dorințele toate.
Așa e. În ecoul morților mele
mai există spaimă.

Lipsă

Eu nu știu nimic despre păsări,
Nu cunosc istoria focului.
Dar cred că singurătatea mea ar trebui să aibă aripi.

Cel absent

I

Sângele vrea să se așeze.
Ai furat sub pretextul dragostei.
Absență golașă.
Mă înnebunește, mă  dă în spasme.
Ce-ar fi zis lumea dacă dumnezeu
m-ar fi părăsit?

II

Fără tine
soarele apune ca un mort abandonat.
Fără tine
mă întorc în brațele mele
și iau viața
să cerșească îndurare.

Poem pentru tata

Și asta fusese atunci,
cu limba moartă și rece în gură
cântând cântecul pe care trebuia să-l cânte
în această lume de grădini obscene și de umbre
care  vine la un moment nepotrivit să amintească
cântecul din timpul adolescenței sale
în care nu reuși să înceapă cântecul pe care voia să-l cânte
cântecul ce era permis să-l cânte
doar prin albaștrii săi ochi absenți
cu gura sa absentă.
Apoi, din cel mai înalt turn al absenței
cântul său răsună-n ecou prin tainică opacitate
în revărsare tăcută
în scorburi umplute cu nisipurile mișcătoare ca aceste cuvinte pe care le scriu.

Cușca

Afară e soare.
Un soare obișnuit
iar oamenii privesc la el
și cântă.

Eu nu cunosc soarele.
Eu cunosc melodia îngerului
și fierbintea predică a
ultimului vânt.
Țipăt până în zori
când moartea se arată goală
în umbra mea.

Eu plâng sub numele meu.
am fluturat noaptea din batistă
și însetatele bărci ale realității
dansează cu mine.
Eu mi-am tăinuit unghiile
pentru a-mi bate joc de bolnavele-mi vise.

Afară e soare.
Eu am văzut cenușa.

Numai

eu înțeleg adevărul

explodează în lista dorințelor mele

și în suferințele mele
în disensiunile mele
în dezechilibrările mele
în rătăcirile mele

acum
să caut viața

În așteptarea întunericului

Această clipă nu se va pierde-n neant
Pustiul returnat de umbre
Pustiul respins de timp
Biata clipă adoptată îndată de sensibilitatea mea
Dezgolită dezgolită de sângele aripilor
Fără ochi să-și amintească îmbrățișări de cândva
Fără buze cu care să soarbă mustul violenței
Pierdută în cântecul turlelor de gheață.

Apără sufletul în oarba-i trufie
Aruncă-n foc zulufii brumați
Îmbrățișează strâns a terorii statuetă.
Vezi cum lumea se zbate convulsiv
La picioarele tale unde mor rândunele
Tremurând de frica viitorului
Spune cuvinte pe care briza mării
Le va umezi unice cuvinte pentru care
Merită să trăiești.

Însă această clipă-n sudoarea premortală
Se ghemui în peștera destinului
Fără mâini ca să nu spună nimic
Fără mâini pentru a dărui fluturi
Copiilor morți.
  

Mântuirea

Ea fuge pe o insulă
Apoi duduița revine să escaladeze vântul
și să descopere moartea păsării profet
Acum
focul este supus
Acum
carnea
frunza
piatra
au pierdut cauzele chinului
asemeni navigatorului în groaza civilizației
care purifică lăsarea nopții
Acum
duduița  află masca infinitului
și sparge zidul poeziei

Distanță

Ființa mea umple bărci albe.
Ființa mea devastează sentimentele.
Mai sunt încă în reminiscențele ochilor tăi.
Vreau să distrug înțepăturile genelor.
Mă feresc de neliniștea buzelor tale.
De ce viziunea ta fantasmagorică rotunjește potirele acestei ore?

Noapte

nu știu încotro să fug
încoace sau încolo
singulare așchii dezgolite
gata fugi!
țineți pletele mele întunecate
mătreața și apa de colonie
trandafirul ars luminiscența de fosfor a cerii
crearea sinceră a canelurii capilare
noaptea își dezleagă bagajele
de alb și de negru
încetând să-și mai arunce viitorul

Ultima inocentă

Să plece
trupul și sufletul
să plece.

să plece
scăpând de priviri
pietre asupritoare
care dorm în gâtlej.

Trebuie să plec
nu mai e inerție în soare
nu mai e sângele copleșitor
versul nu va mai muri.

Eu trebuie să plec.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu