luni, 9 ianuarie 2017

O CARTE-ECOU, O CARTE-OMAGIU



Primul meu interviu l-am publicat încă pe când eram student, la început de iunie 1970. De atunci, am avut şansa de a dialoga cu zeci de personalităţi ale literaturii române, şi nu numai, ulterior cele mai multe convorbiri intrând în volumele „Răspuns şi răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt” (1997), „Micşorarea distanţei” (2004) şi „Răspund, deci exist” (2008).
Şi iată, azi, volum-ecou „Voci din Câmpiile Elizee” care, înainte de toate, e un omagiu adus minunaţilor mei colegi, cei mai mulţi dintre ei şi prieteni, plecaţi pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum cu vocile (…scrise) ale unor scriitori importanţi care, pe parcursul unui sfert de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind de la creaţia, de la destinul lor. Cred că multe din aceste pagini intră în contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, ce conţin momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească.
Printre protagoniştii adunaţi la colocviul acestei cărţi sunt scriitori a cărei operă e de o certitudine axiologică indiscutabilă: Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Vasile Leviţchi, Ion Miloş, Marin Mincu, Fănuş Neagu, Mircea Nedelciu (uite că, firesc, ordinea alfabetică amestecă generaţiile!), Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Ţărnea, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Vodă, Nicolae Vieru...
E o carte-ecou a polifoniilor emotive, dar şi a diversităţilor ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut şi se face remarcată literatura română, ca originalitate, cromatică şi modernitate distinctă, în contextul scrisului beletristic universal. 

L.B.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu