UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE

S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.

A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).

În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.

PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,

Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –

Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui

Mi-ai alinat sufletul.

La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,

Răspundea ţocăit pe scări de la intrare

Ce-auzul mângâia.

În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913

ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.

Buzele necunoscutei sunt vopsite.

Şi brusc se sting luminile

În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul

A ars aburii de vin. Zăpada nopţii

A învăluit oraşul atât de trist.

Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,

Orbesc ochii. Stinsă pară.

O iapă dementă bate cu copitele

Ca-ntr-o tobă tătară.

1921

AUTOBIOGRAFIE

(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.

Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,

ci prin recrutare obligatorie).

Sunt fricos, aproape neinteresant.

Nu mă bucur de succes.

Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,

să înghit untură de peşte.

I.1924

DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,

Încântat, însă neajutorat, în faţa sa

Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,

Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri

Nume pluricomplicate, la hurtă

Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,

Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată

A vieţii astea sălbatică garoafă?

Dar ajunge. Vântului: ga-fa!

Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.

Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.

Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:

Vei ieşi la drum de unul singur.

Eu sunt asemenea fiarelor virgine.

Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924

*      *      *

Corifeul apare-n faţa corului.

Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.

Se scutură foşnetul discuţiilor.

În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

*        *       *

Consider că eu nu par destul de curajos

Şi ăsta ar fi un mare păcat, aş spune,

Încât sunt gata celor temerari să le ofer

Toată rezerva de coroane scumpe.

Fără a mă da-n evaluări de drapele, de cuvinte,

În analiza temeiurilor partinice,

Eu m-am obişnuit să afirm, că totdeauna e bună

Roşeaţa grumazilor muşchiuloşi.

Iar când nu mai există salvare,

Trebuie să-mbrac o cămaşă împrospătată,

Ca Dumnezeu să nu spună că-n ceasul din urmă

Omul a uitat de igiena personală.

FIDELITATE

Înainte de-a ieşi pentru-o faptă eroică,

Fiece bărbat trebuie să se închine.

Fără susţinerea spiritelor supreme

El ar putea să arate neputincios

Şi trădător faţă de camarazii de luptă.

Îngenunchind, bărbatul trebuie

Să invoce Oştenii din tabăra îngerilor:

Să-i ofere sângele până la ultima picătură

Purtătorului de sabie, încercuit de furtună,

Şi să-i acorde voinţa în libertate

Risipitorului cu ochi negri, risipitor de moarte,

Învăluit de o linişte nepământeană.

Făcându-şi ritualul abluţiunii,

Cel viteaz se va ridica să-ntâmpine destinul.

Va lăsa orice speranţă – portul timizilor:

Inima pustiită râvneşte bătălia.

Ea va refuza iubirea pământeană:

Învingând setea tandrelor îmbrăţişări,

El va fi vesel pe pajiştile gloriei.

Îmbrăcându-şi pieptul cu prizonierat voluntar,

Bărbatul va spune ferm: Cred în Dumnezeu.

*       *      *

La Marsilia, în Portul Vechi

Nu ne temeam de nimenea:

Copiii se aţineau după noi.

Cine ar fi obijduit o pereche

Cu puşti mici după ea?!

Arabii ne urmăreau

Cu ochi sumbri

Şi briciul în buzunar.

Din bordeluri ieşeau în capoate

Femei tinere şi bătrâne

Fără copii, fără darul maternităţii.

În Portul Vechi, în Marsilia,

Unde plescăie valurile,

Pumnul nu te poate ajuta,

Iar pistolul – abia-abia,

Eh, burlacule!

*      *      *

Oricât de mută sau de zgomotoasă

Ar trece pe lume viaţa mea,

Soldatul şi amnarul său cred

Că nicicând nu-i voi uita.

Ţin minte, trei câni erau, şi-aveau

Ochii de mărimi diferite,

Şorţul de vidmă a celui avan

Şi subalternii cazărmilor n-au

De ce se teme în vise urâte.

*      *       *

O mare parte din viaţă eu mi-o cheltui în somn.

Cei din jur spun că

Aş evita ruşinos lupta,

Imputându-mi că voinţa

Mi-i extrem de slabă

Şi că nu aş acţiona.

Mă înţeapă, mă detestă.

Însă eu ştiu că sunt puternic.

MĂ VĂD ÎN VISUL ÎN CARE

TU EŞTI CU MINE.

Nu am nevoie să fiu iubit de tine,

Ci eu trebuie să te iubesc.

Dragostea mea faţă de tine – forţa mea.

*     *      *

Noi am ajuns să ne jenăm până în adâncul ultimului

Cântec kirghiz. Ne emoţionasem peste poate.

*      *       *

Ni se spune că noi otrăvim aerul oraşului

Cu a uzinelor respirare

Şi că părăsim cu bucurie oraşul,

Plecând în munţi, plecând la mare.

Anual, mulţime de bogătani petrec

Luni în şir la nămoluri şi în saline,

Pe la izvoarele vindecătoare

Ce dau speranţe în ziua de mâine.

Dar parcă totul poate-nsănătoşi,

Spulberând şi oboseli şi boală

În zile plicticoase de trândăvie

Cu sau fără apă minerală?

*      *      *

Acest poem e fără o ritmică distinctă. Noaptea trecută

Mi s-a arătat un vis destul de frumos.

Eu îi spusesem ei ceva plăcut

Şi ochii i s-au luminat:

Chiar să mă iubeşti tu atât de mult?

Păcat că de cele mai multe ori visele

Sunt mai generoase decât realitatea

Sau poate, din contra, e chiar bine aşa.

Visul – e viaţa sacramentală,

Taina tainelor omului

Neaccesibilă povestitului.

Versurile fără metrică sunt neputincioase şi palide,

Cu cuvinte sărace vorbeşte sufletul bogat.

Că doar zilele noastre de cerşetor freamătă,

Având ritm, dar neavând măsură,

Precum în versurile fără metrică.

*      *       *

Pe noi ne aşteaptă fericirea după colţ.

Pornim spre ea, ca albina spre polen, în dimineaţă.

Însă nu suntem siguri că, dând colţul casei,

Chiar ne-am pomeni cu fericirea faţă în faţă.

1929

GAZEL

Noroc la toţi! Înţeleptul nu ştie nimic,

experienţa nu vă îmbogăţeşte cu nimic.

Timpul se varsă ca apa cea rece –

nici nu dă, nici nu ia absolut nimic.

Soarele răsare şi apune, s-a dus ziua;

omul nu înţelege, bietul, nimic.

Cuvintele iubirii mint, lingăul măguleşte;

cuvintele minciunii nu lămuresc nimic.

În aste distihuri tu vezi cumplitul adevăr;

ah! nici adevărul nu mai schimbă nimic.

Ascultă, ascultătorule!chiar acest final

îţi oferă cheia a toate câte sunt: nimic.

1953