DIN NOU ŢVETAEVA

La editura bucureşteană „Tracus Arte” urmează să apară un volum de poezie al Marinei Ţvetaeva (1892-1941), pe care l-am tradus şi din care prezint aici câteva texte. (L.B.)

*      *     *

Doi sori se răcesc – o, Doamne, miluieşte! –

Unul – în cer, altul – în pieptu-mi se ofileşte.

Cum în faţa acestor sori – aş putea să-mi iert, sfinte? –

Mă lăsai nesilită să fiu scoasă din minte!

Ambii se răcesc – de la raze durerea nu-mi dă de veste!

Iar cel care se stinge întâiul, acela mai fierbinte este.

5.X.1915

IAŞUL ÎN PRIMĂVARĂ

 Teatrul Naţional "Vasile Alecasndri"

Primăria

Trei Ierarhi

Printre cabluri - Mitropolia

Palatul Culturii

Centrul

Amintiri de la Vasile Porojan...

În aşteptarea dirijorului

ZILELE REVISTEI "CONVORBIRI LITERARE"

                                   EDIŢIA A XVII-A

Iaşul solar şi primitor

Prozatorul, academicianul Augustin Buzura bine dispus

Criticul Ioan Holban sprijinit de umărul acad. Dan Mănucă

Horia Bădescu  

Mircea A. Diaconu şi Liviu Papuc

Christian Schenk

Augustin Buzura şi Cassian Maria Spiridon

Mircea A. Diaconu, Leo Butnaru, Maria Şleahtiţchi, Carmelia Leonte

Marius Chelaru

Editorul Gavril Ţărmure şi interpretul Grigore Leşe

POSTARE NOUĂ, PUR ŞI SIMPLU

20.VII.1989

Dorinţa de a mă „dezlipi” oarecum de cotidianul nemijlocit cu toate predispoziţiile lui de micro-haos, ocazional, informaţie şi abordare imprevizibile, şi mai totdeauna – puţin semnificative; de cotidianul ce-ţi răstoarnă peste suflet atâtea griji străine, întrebări stupide, propuneri şi cerinţe care nu mai sunt în concordanţă nici cu vârsta, nici cu interesele tale, nici cu un anume grad de inteligenţă necesar, etc. Aşa, a accepta o robie a nimicfacerii.

Dorinţa de a nu fi supus cotidianului, ci de a-l supune, de a-l face propice existenţei tale artistice, când „te institui” pe tine însuţi în conştiinţă de lume şi de sine, într-o „conştiinţă a conştiinţei” (Şt. Lupasco). Să fii acolo unde meriţi să fii: pe o treaptă mai înaltă a existenţei tale intelectuale şi scriitoriceşti. A pune preţ pe, obligatoriu, o mai înaltă probă a frazei, a sensului, chiar a jurnalisticii care-ţi va ieşi de sub pix. Propria-ţi subiectivitate avansată la un nivel superior de

CHIŞINĂU. DE LA ZILELE EUROPENE ALE POEZIEI

În prima zi s-au depus flori pe Aleea Clasicilor,
încât Mircea Eliade a ajuns să privescă la lume prin două... garoafe

Un moment de la recitalul de poezie:
se pregăteşte să citească Vasile Romanciuc, asistat de moderatorul Mircea V. Ciobanu

O parte din sală

Va citi Maria Şleahtiţchi

Linda Maria Baros a venit tocmai din Franţa,
pentru ca să se fotografieze cu Nichita Stănescu ,
care fusese la Chişinău în septembrie 1976

Leo Butnaru şi Nichita Danilov, director-adjunct la ICR Chişinău

CARTEA MĂRTURISIRILOR

     Pe parcursul anilor, am publicat cinci cărţi de interviuri/ dialoguri cu presonalităţi ale scrisului românesc ("Răspuns şi răspundere", 1989; "Spunerea de sine", 1994; "Prezenţa celuilalt", 1997;   "Micşorarea distanţei", 2004; "Răsund, deci exist", 2008), după care mi-am considerat împlinit acest capitol al preocupărilor jurnalistico-scriitoriceşti. Am "terorizat" mulţi confraţi, astfel, când mi se solicitau şi mie interviuri, chiar de eram uneori predispus să refuz, mă gândeam că aş fi inechitabil, nesolidar cu confraţii de jurnalism: adică, tu/ eu, Butnarule, ai beneficiat de amabilitatea zecilor de interlocuturi, şi acum să-i refuzi unui scriitor/ jurnalist/ confrate a-i răspunde la întrebări? Astfel că, şi dintr-o solidaritate de breaslă, am acordat mai multe interviuri, am răspuns la multe chestionare ale revistelor literare şi de cultură care, iată, apar în antologia "Interviuri din secolele XX-XXI".

     Deocamdată o anunţ, cu alte ocazii postând aici unele întrebări-răspunsuri pe care le conţine.

ION CARAION - PENTRU ADRIAN MARINO

Azi, la ora 11, voi merge la deschiderea Zilelor Primăvara Europeană a Poeţilor. Şi ar trebui să le consemnez, cumva, simbolic, şi aici pe blog, îmi zic. Ar fi mai multe lucruri cu/ prin care aş putea face aceasta. Însă mă rezum la unul foarte simplu, la un autograf. La autograful pe care i-l acorda Ion Caraion lui Adrian Marino în anul 1974 (ziua, luna – lipsesc). Şi de data aceasta, ca de atâtea alte ori, apelez la Jurnal. La o notă de acum 10 ani.

„18.VIII.2003

Printre alte cărţi pe care le-am împrumutat vinerea trecută de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău e şi vol. 1 al Antologiei poeziei franceze (de la Rimbaud până astăzi), apărut în BPT, la ed. Minerva, în 1974. Şi – o surpriză: pe pagina de gardă stă, aproape elegant încondeiat, următorul autograf: „Lui Adrian Marino şi doamnei sale Lidia – început de călătorie prin ultimul veac al liricii franceze. Cu drag, Ion Caraion”. Nu e pusă data. Presupun periplul cărţii: ea a ajuns la Chişinău prin 1992, când B-ca judeţeană „Goga” din Cluj a adunat donaţie de carte pentru întemeierea unei biblioteci aici, între Nistru şu Prut. Presupun că, mai înainte, dl Marino oferise mai multe cărţi din biblioteca personală pentru biblioteca publică, printre care şi pe aceasta. Apoi, o parte din ele fuseseră adunate de regretatul Alexe Mare şi de Virgil Bulat, primul din ei fiind şi cel care a sosit cu un camion de cărţi la Chişinău.

Antologia... e un volum cu ceva istorie în el, nu? Are încă ştampila rusească a bibliotecii municipale chişinăuiene (încă nu reuşuie să o schimbe), şi pe cea românească, a „Transilvaniei”, bibliotecă ce apăruse, ca filială a primeia, ceva mai târziu.

În ce priveşte cărţile cu autograf pe care le primea dl Marino, unele din ele ni le propunea şi nouă, mie şi lui Arcadie Suceveanu, când, în 1995, ne invitase să-i facem o vizită. Pur şi simplu, primea f. multe cărţi, pentru care timpul şi forţele nu-i lăsau vreo şansă de-a le citi cândva şi cărturarul căuta să facă bine şi altora. „Vedeţi colo, în topurile de lângă perete, poate vă interesează ceva, le puteţi lua”, ne spuse atunci, când deja autograful lui Caraion era la Chişinău... Volumul are următoarele însemne bibliografice: cu creionul – 840-822/A 62. şi nr. 13 303. E o „ediţie întocmită de Ion Caraion şi Ov. Crohmălniceanu”, cu un cuvânt înainte al celui de-al doilea. (Deduc timpul acelei vizite după un detaliu ce mi se întipărise în memorie: nu mult timp după aceea, TVR-ul transmisese un interviu cu Adrian Marino, filmat la el acasă şi, pe masa lui de lucru, văzui volumul meu de dialoguri „Spunerea de sine” pe care i-l dăruisem. Cu autograf, fireşte, şi care, probabil, a fost şi el dăruit de cărturar cuiva, poate chiar vreunei biblioteci...)”

ÎNTOARCEREA FIICEI RISIPITOARE

Întoarcerea fiicei risipitoare

Evanghelia după Luca,  XV, 11-32

Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.

Pildele, XII-4

...Şi cea mai tânără dintre fiice i-a zis tatălui său:

Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.

Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile

fiica cea mai tânără s-a dus într-o ţara îndepărtată

şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul din avere

şi mult din trupul ei obosit în stricăciuni,

s-a făcut foamete mare în ţara aceea

şi ea a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări,

şi acesta a trimis-o la spălat de rufe,

la curăţare de private,

la îngrijire de bătrâni neputincioşi,

ba mai târziu în ţara aceea a trimis-o la ţară să pască porcii.
Şi ea dorea să-şi sature pântecele

din roşcovele pe care le mâncau porcii,

dar nimeni nu-i dădea,

înainte de a se da în tot alt şi alt desfrâu cu ea,

încât pântecele care i se umplea de roşcove

i se umplea şi cu zămislire de plod…
Dar venindu-şi în sine,

fiica cea rătăcitoare şi risipitoare a zis:

Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,

iar eu pier aici de foame,

iar eu ajung aici târâtoare!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:

Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine;
nu mai sunt vrednică să mă numesc fiica ta.

Fă-mă ca pe unul din argaţii tai.
Şi sculându-se, a venit la tatăl său.

Şi încă departe fiind ea, tatăl său a văzut-o,

dar chiar dacă i s-a făcut milă,

el nu a alergat, să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Chiar dacă fiica cea stricată cu desfrânările a zis: Tată,

greşit-am Cerului şi faţă de tine

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Astfel că tatăl nu a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare;

nu a mai zis tatăl: şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim;
căci această fiică a mea era moartă şi a înviat,

pierdută era şi s-a aflat – nu a zis aşa,

pentru ce bucurie să aibă tatăl cel generos

la întoarcerea fiicei risipitoare de sine,

risipitoare de alţii?

Cu un plod în braţe,

cu un plod în sine,

cu altul de mână

înfăţişându-i lui, tatălui,

ca pe nişte nepoţi vitregi; lui

bunicului vitreg…

Şi nu au început să se veselească.
Iar fiica cea mare era la ţarină.

Şi când a venit şi s-a apropiat de casă,

nu a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea ?
Iar ea i-a spus: Sora ta a venit…

Şi în acel moment a ieşit mama lor în pragul casei

şi văzându-şi fiica cea mică,

i s-a făcut milă,

şi ea a alergat spre poartă,

unde mai stătea încă fiica sa mică,

să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Şi fiica a zis: Mamă,

greşit-am Cerului şi faţă de voi, părinţii mei,

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Iar mama a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare,

şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim, – zise mama,

în vreme ce-şi săruta fiica,

în vreme ce-i mângâia pe cei doi nepoţi ai săi,

unul ţinut în braţe de fiică,

altul – de mână ţinându-l,

în timp ce-i mângâia fiicei pântecele rotunjit a plod,

şi i-a luat pe toţi în curte,

şi i-a luat pe toţi în casă.

Iar fiica mai mare venită de la arie s-a mâniat

şi nu voia sa intre; dar mama sa o ruga.
Iar ea, răspunzând, i-a zis mamei sale:

Iată, de atâţia ani vă slujesc şi niciodată nu v-am călcat porunca,

mamă şi tată. Şi mie niciodată nu mi-aţi dat un ied,

ca să mă veselesc cu prietenele mele;
dar când a venit această fiică a ta, mamă,

care ţi-a mâncat averea cu desfrânaţii,

pentru ea ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat…
Iar ea i-a zis: Fiica mea, tu-ntotdeauna eşti cu mine

şi toate ale mele ale tale sunt.
Trebuie însa să ne veselim şi să ne bucurăm,

căci această soră a ta moartă era

şi a înviat,

pierdută era

şi s-a aflat.

Amin.

21.IV.2013
Duminică,
întru două săptămâni până la Paşte

ACUM JUMĂTATE DE SECOL...

17.VI.1988

Pe 15 iunie, la Moscova a avut loc, impusă de Egorov de la secţia de propagandă a CC al PCUS, o şedinţă a Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, referitoare la acţiunile „nelegitime” ale scriitorilor din Moldova. Situaţia „a prezentat-o” trogloditul de Bondarciuk, cel cu: „Nu, nu şi încă o dată nu!” urlat contra alfabetului latin şi necesităţilor de înnoire a societăţii. Ştabii nu s-au aşteptat la un deznodământ-bumerang: în luările lor de cuvânt, USM a fost susţinută de Vitali Korotici, Robert Rojdestevnski, Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, alţii, – piese grele în literatura şi politica prezentului.

O CĂLĂTORIE

Deja în şapre numere din anul trecut şi anul curent, revista "Argeş" a inserat, în foileton, jurnalul meu de călătorie în Armenia. Serialul va continua cu alte zile şi nopţi trăite intens pe acele meleaguri biblice. Pentru a le înlesni eventualilor cititori accesul la text, postez aici ceea ce deja a apărut în "Argeş".

L.B.

DE LA ARCA LUI NOE – LA ARCA POEZIEI

(Jurnal de Armenia. 18 – 28 octombrie 2011)

18 octombrie

Acum două săptămâni, colegul armean Ghevorg Ghilanţ (ne-am cunoscut în prima decadă a lunii trecute, în Crimeea, la Koktebel) mă întreba, via mail, dacă nu sunt invitat, toamna aceasta, în Armenia. Doar atât, fără să dea detalii. Întru aflarea posibilei dezlegări a misterului întrebării cu răspunsul în suspensie, prind eu „a răscoli” prin internet, căutând posibile repere, evenimente ce ar motiva discreta ispitire a amicului şi chiar găsesc un eventual – presupun – punct de pornire: în jurul datei de 23 octombrie, la Erevan va avea loc întrunirea editorilor şi traducătorilor din CSI şi Ţările Baltice. Ei bine, nu cred să figureze şi numele meu printre cele ale invitaţilor. Pentru că, mai acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, pentru care diriguitorii de la USM au recomandat vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce căuta acolo. Însă umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Basarabia pe durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?... Pur şi simplu, mi-am luat de-o grijă…

În munţii Armeniei

Numai că acea grijă (…luată), transformată într-o cvasiveste bună mă găseşte la Suceava. Şi de data aceasta, Ghevorg o ia pe departe, dar totuşi ceva mai aproape de subiectul-incognito, spunându-mi că, iniţial, nu s-a hotărât să dezvăluie detalii, până în momentul când avea să se decidă ceva concret. Se gândea că putea fi târziu deja, însă parcă se luminase: în Armenia urmează să „plutească” „Arca literară”, un proiect european, susţinut de „German Literaturwerksttatt” care, de altfel, acum zece ani, a finanţat „Expresul literar 2000”. Concluzia colegului era simplă şi… abruptă: dacă doreşti să vii în Armenia în perioada 19-28 octombrie, expediază de urgenţă copia scanată a paşaportului, un CV în engleză, o fotografie. Păi, zic-răspund: dragă Ghevorg, azi e 11 octombrie, mă aflu la manifestările legate de 70 de ani ai revistei „Bucovina literară” (Suceava, Cernăuţi), iar la Chişinău, de unde aş putea trimite cele solicitate, nu mă întorc decât pe 15 octombrie. Cred că ratez şansa…

PESTE PATRU DECENII, ROMÂNII - ÎN LOCUL ITALIENILOR

                                                     SIMILITUDINI

Cică în Italia ar fi deja câteva sute de mii de imigranţi din Moldova Estică şi din România. Unii dintre ei deja s-au stabilit acolo, şi-au întemeiat familii sau şi-au adus acolo familiile. Bineînţeles, cu tot cu copii. Azi, mă gândesc în mod special la acest fenomen, deoarece, recitindu-mi jurnalul „Student pe timpul rinocerilor” (publicat în anul 2000), am găsit în el o filă a… similitudinilor: acum peste patru decenii, un destin asemănător celui prezent al miilor de basarabeni îl aveau sute de mii de italieni. Iar fila de jurnal:

29 ianuarie 1971

Am sosit acasă, la Negureni. Noroi. Venii cu un geamantan atât de greu, încât, la un moment dat, îmi ziceam: „Mai bine mi-1 fura cineva la Chişinău, până să fi ajuns cu el la gară”. Baliverne, în gând. Geamantanul era plin cu cărţi.

Seara, am ascultat un post de radio italian. Emisiune difuzată la ora unu de noapte, „Voci di’ italiani all’estero”. Originală, dar şi foarte dramatică: vorbesc, prin diverse apeluri, cei care au emigrat din Italia în alte ţâri în căutarea unei vieţi mai bune. Îmi zic că sunt foarte mulţi emigranţi, dacă, în cele 25 de minute afectate emisiunii, ei nu-şi dau rând să vorbească. Unii sunt întrerupţi la jumătate de cuvânt: „...a rivide…”, când, imediat, un altul începe cu „Cara mama, caro papa, nipote, sorella, fratello!...”. Unii îşi îneacă vorbele în sughiţuri de plâns, încheind cu: „Vostro figllio peregrinno”; „Spero per antranti” etc. Unii deja au o pronunţie nazonată şi un „r” francez în cuvinte. Se vede că aceştia au emigrat de multă vreme. Mai nuanţat, „înstrăinarea” se simte în vocea copiilor. Vede-se, mediul le oferă mai puţine condiţii de a comunica în limba străbunilor şi părinţilor, iată de ce ei se adresează cu „tante” în loc de „zia” (ital.). Altcineva, pe nume Virgilio Maria Teressa, le spune părinţilor un „bonjour” în loc de italianul „buon giorno”. Emisiunea începe şi se termină cu o muzică estompată, oarecum indefinită în frazare. Indefinită, cred, pentru că ea nu poate exprima „bucuria” dramatică a emigranţilor şi nici mâhnirea sau părerile lor de rău. Nu o dată, auzi cum, brusc, se întrerupe o voce, după care revine cu un: „Nu poti...” sugrumat.

De încercat de-a afla numărul emigranţilor italieni. O tabletă? Sau, eventual, o povestire?

TRADUCEREA DE DUMINICĂ

Acum un timp, când pregăteam antologia de poezie universală Traduceri din secolele XX-XXI, eram obsedat de un poem memorabil al ucraineanului Ivan Draci, Balada Cepei de Aur, pe care îl tradusesem cu mulţi ani în urmă, volumul de „Bibliografie” indicându-mi că l-am publicat în joia de 11 mai 1978 în săptămânalul „Literatura şi arta”, al cărui redactor-şef pe atunci era poetul Victor Teleucă. Caut, scotocesc în mai multe mape cu decupările din adânca mea tinereţe, însă nu găsesc textul. Să mă las păgubaş? Sau să merg la Biblioteca Naţională, să solicit colecţia revistei? Dar ce ar fi să dau o traducere nouă? mă întreb şi încep a căuta cărţi de Ivan Draci în biblioteca personală. Însă în cele găsite nu e şi Balada Cepei de Aur… Apelez la internet. Din păcate, textul ucrainean nu-mi iese în cale. Probabil, nu am fost destul de insistent. Ce e de făcut? Aha! Să apelez la prietenul Mihai Traista, poet de limbă ucraineană din România pe care, pe pagina sa de facebook, l-am văzut într-o poză cu Ivan Draci. Prin urmare, îi scriu lui Mihai care, iniţial, nu găseşte nici el textul, dar, la o revenire în perseverenţă, îl descoperă şi mi-l expediază. Mulţam! Îi mai solicit lui Mihai o lămurire a unei sintagme ucrainene mai puţin cunoscute, după care purced la a doua traducere a Baladei cepei de Aur, de la prima fiind trecuţi deja… 35 de ani! În antologia de care vă spuneam am introdus noua – a doua – traducere, pe care o public şi aici, pe blog. Între timp însă, ca de la sine, dintr-o mapă îmi apare şi decuparea din revistă cu prima traducere din Ivan Draci, pe care o românizasem cu litere chirilice, cum ni se impunea pe atunci. O reproduc şi pe ea, deja ca element muzeal.

În fine, îmi zic: bine am făcut că am dat o a doua traducere, de data aceasta din original şi nu prin intermediul unei terţe limbi , cum mi se întâmplase cu prima.

Ivan DRACI  (1936)

BALADA CEPEI DE AUR

Ceapa obişnuită –

Zorile nevoiaşilor.

         Pablo Neruda

Ea – zeiţa cu obraji rumeni a vândutelor bazaruri –

Pendul ce se clatină în legătura arcuitei cununi

Ce o cuprinde de după gât pe cocoşata lele Gorpina.

Ea – nimfă împletită-n veştezitele cozi ale prietenei

Devorată de milioane de ochi lacomi

Vrea cu tot dinadinsul să-şi piardă auria fetie!

Ea – cristelniţa bisericuţelor de la subsol –

Tremură pentru auriul său suflet credincios

Înaintea păgânei voracităţi a cuţitului tâmp!

Roşind – pentru aurul ei el îi întinde gunoiul paralelor de-aramă!

Ea deja simte cum îi amuţeşte sânul de aur

Prevăzând îmbrăţişările toxice ale Focului pierde-vară.

Ea – regina frumuseţii pieţelor săteşti în revărsatul zorilor –

Stă amuţită în arestul de garnizoană-a buzunarului soldăţesc

Ea, neprihănita zână a necruţătorului Apetit.

Dânsa-i sora dreaptă a uscatului Coltuc de secară

Şi sora geamănă a Usturoiului cu albă caţaveică

Ea – rodie de aur în căscătura foamei studenţeşti

Neîmpăcată adversară a Cartofului fiert din calea-afară

Prietenă fidelă a modestei Sări de bucătărie

O mică Ioana d’Arc contra tuturor microbilor anglo-saxoni

Ea – tandra Laură a unui cârn Petru Petrarca oarecare din

Şcoala de Meserii dintr-o mărginaşă mahala a Kievului

Tăinuită-n căldura de seră a geamantanului meşterit chiar de el

Sau poate ea nu-i decât o uitată, neglijentă Ceapă Cenuşăreasă

Care va degera anonimă în burta cine ştie cărui bonz

Ea, aurica-aurelelor, nu ştie cum îi va fi dat să moară

Sau poate că-i va fi să se resfire-n sfinte, albe nimburi

Peste nedezlegata taină a feliilor de pâine alb

Sau poate va trebui să se rotească-n hula-hoop înaintea sângerosului Şaşlâc

Pe fundalul argintiu al georgianului cneaz Ac-Ţeapă.

Începe agonia aurie a striptisului ce precede morţii:

Ea lasă să-i cadă şubuliţa aurie

Ea îşi scoate strălucitorul pulover auros

Îşi aruncă de pe ea auria rochiţă delicată

Se dezbară de auria cămăşuţă-petală

Şi, goală, albă, îşi deplânge fecioria violată

Ea – Ceapa de aur din grădina mamei

Ea – Vestala de aur din templul Tainei Existenţei

Strânsă ca un pumnişor al spaimei.  

REFUZUL

 7.IV.1988

La Moscova, pe o săptămână, la conferinţa tinerilor critici care scriu despre literatura pentru copii. Eu,mai mult, în calitate de redactor la o publicaţie de literatură şi artă, mai puţin „specializat” în domeniul luat în dezbatere.

Krapivin, care scrie despre tineret: „Onest până la încăpăţânare”. (Nu pun „cinstit”, în cazul ruşilor subînţelegându-se altceva.)

Conjunctura îi ademeneşte pe cei lipsiţi de personalitate.

În URSS există… 90 de mii de instructori de pionieri.

De ce publicaţiile pentru tineret îşi pierd autorii importanţi? Inclusiv din cauza onorariilor mizere. De regulă, publicaţiile destinate celor tineri aduc venituri considerabile, însă ele sunt „confiscate”, pentru retribuţia celor ce scriu lăsându-se sume derizorii.

UN GRUPAJ DE POEME

                                     Leo Butnaru

COSMOSUL ÎN CARE… 

Iată visul 
subliminalul 
intuiţia – cosmosul întreg 
sau doar raiul în care 
este respectat întru totul 
Dumnezeu 
şi absolut deloc 
constituţia… 

Vezi:  http://www.romlit.ro/poezie11111111111111111116

GLASUL

4.II.1988

Lectură din Giacomo Leopardi. Volumul „Scrisori, însemnări, cugetări”. Dramatism torturant – obsesii, contorsionări, despicări de adevăruri; nu, nu doar descoperiri – ci şi afirmări de adevăruri, necruţătoare, sfâşietoare abordare a lor.

Dintre marile lecturi din ultimul timp – şi două cărţi cu şi despre Nikos Kazantzakis: „Neîmpăcatul” de Eleni, soţia sa, şi volumul „O viaţă în scrisori”.

Am început să citesc şi volumul de scrisori al lui Italo Svevo, însă amânat de Giacomo Leopardi.

UN VASLUIAN - PERSONA NON GRATA

Milescu-Spătaru la Chişinău

E de presupus că Nicolae Milescu-Spătaru nu e dintre clasicii literaturii noastre prea… monumentalizaţi… Iar unul din puţinele sale monumente de reală valoare artistică se află pe Aleea Clasicilor din Chşinău, aceasta fiind inaugurată în anul 1958 doar din… moldoveni; adică din marii scriitori români, 12 la număr, care s-au născut pe teritoriul Moldovei istorice. Astăzi Aleea este completată, extinsă, nemaifiind… localist-discriminatorie.

Iniţial, Milescu-Spătaru ajunsese cvasilegendar din cauza nasului său cârn, care se spune că i-a fost încrustat, ca stigmat ce nu i-ar mai fi permis să pretindă la tronul Moldovei. Însă aceasta e doar o presupunere, până în prezent negăsindu-se probe scrise, de arhivă, care ar confirma că chiar aşa s-a întâmplat.

 Însă componenta veritabilă a legendei acestui destin de cărturar ţine de misiunile sale speciale de diplomat, de imensele căi şi spaţii străbătute, de opera sa.

Numai că, în octombrie 2003, am aflat cu neplăcută surprindere că, predecesorul, consângeanul nostru nu este agreat în… China!

Cum a fost? În discuţia pe care o aveam noi, 8 scriitori români, cu unii colegi-amfitrioni de la Beijing, mie îmi veni să amintesc că, pe aici/ pe acolo prin China, a fost în anii şaptezeci ai secolului XVII şi Milescu-Spătaru, ca diplomat angajat în misiune de Ţaratul Rusiei. Ei bine, la auzul numelui vasluianului nostru chinezii se schimbară la faţă, făcându-se mai palizi decât erau. Încerc să înţeleg, cu ce i-am supărat. Pe scurt, din ce ni s-a explicat, am dedus că Nicolae Milescu-Spătaru, deja cam de trei secole şi un sfert, în China e considerat, tacit, un fel de… persona non grata! De ce? Unul din colegii-amfitrioni ne spune că şi din cauza tratativelor dubioase pe care le-a dus, din partea Rusiei, Milescu-Spătaru, şi până astăzi ţara vecină şi, uneori – dar foarte rar – prietenă de dincolo de fluviul Amur deţine, nici mai mult, nici mai puţin, decât 1, 5 milioane de kilometri pătraţi de teritorii care, de fapt, aparţinuseră Chinei, sunt ale ei! Ei bine, ce puteam să zicem noi, cei 8 scriitori din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Reşiţa şi Sibiu, sosiţi în vizită din două ţări, România şi Republica Moldova, care, împreună, nu au decât o suprafaţă de… 238.391 km² +  33.843,5 km², la acest capitol situându-se, respectiv, pe locurile 83 şi 139 între ţările lumii?

…Iar până la acel moment, eu unul, naivul, mai mă gândeam că Nicolae Milescu-Spătaru ar fi meritat – de ce nu? – vreun monument şi în China…      

CU MESAJELE PE MASĂ!

                                         ACUM 24 DE ANI: LIBERTATE!

Oare Mişcarea de Eliberare Naţională din Moldova Estică nu ar merita un Muzeu al ei? –m-am întrebat de mai multe ori, întreb şi acum. Am la îndemână o mapă cu peste 100 de mesaje care au fost scrise de participanţii la Mitingul de la Teatrul Verde din Chişinău în duminica de 8 octombrie 1989. Public aici pagina de jurnal de acum 24 de ani şi unele din bileţelele venite atunci. Fără a mă părăsi gândul că, odată şi odată, voi putea depune mapa cu zecile de mesaje într-un Locaş al Memoriei Naţionale.

8.X.1989

 Colegii din Frontul Popular mi-au propus să moderez mitingul de la Teatrul Verde. Discuţii cu Gh. Ghimpu, Iu. Roşca, I. Ilaşcu, V. Matei. Lumea – potop, agitată încă de ieri, de la încleştarea cu miliţia. Aceştia, aproape de nevăzuţi pe aici, mahării lor gândindu-se, propbabil, să nu aţâţe lumea. Chiar de la deschiderea mitingului, prind a sosi multe bileţele cu diverse propuneri legate de viitoarele alegeri, voturi de blam, metode de a strânge bani pentru Frontul Popular etc., etc. La timp mai liniştit, voi alege unele din acele mesaje, transcriindu-le aici. Mă gândesc că ele ar trebui să-şi găsească loc în vreun muzeu al acestor timpuri de luptă pentru idealul naţional.

Unul din primele bilete cărora le dau citire: „Ieri pe Piaţa Victoriei a fost martor la măcel colonelul Costache. Propun să fie invitat pe scenă să dea careva lămuriri la cele întâmplate. Dlui asistă la miting”. Cred că nu a fost doar martor, zic, şi chiar dau cu ochii de colonelul de miliţie Costache care ieri a  condus trupele de miliţie contra demonstranţilor. Cum priveşti spre sală, el se afla pe scările din partea stângă a scenei. Zic, iată oameni buni, cine a lovit ieri în noi, dar, pe moment, nedându-mi seama ce ar putea urma. Mulţimea s-a repezit spre miliţianul gradat, izbindu-l, vrând să-i smulgă epoleţii! Zadarnic încerc să potolesc oamenii, ca să nu complicăm situaţia, să nu le dăm motiv satrapilor să ne învinuiască de fapte grave. Zadarnic! În fine, cu chiu cu vai, colonelul scapă din mâinile revoltaţilor şi – dispare. Din fericire, represaliile miliţiei nu aU urmat, aceasta nearătându-se la Teatrul Verde.

Alte mesaje: „Ieri, 7.10.89, s-a repetat ziua sângeroasă de la Tbilisi de la 9 aprilie a.c., pe piaţa centrală din Chişinău. În ziua Constituţiei Poporul Moldovenesc a fost ucis de militari şi barbari. PROPUNEAM: Din numele mitingului, prin telegramă să cerem Parlamentului Ţării să fie trimisă în Moldova o Comisie în componenţa căreia să intre deputaţi ai poporului din Pribaltika (Republicile Baltice) ca să ancheteze urgent evenimentele şi să fie traşi la răspundere toţi ucigaşii. Un grup de Moldoveni”.

„1) Dacă, Doamne fereşte, se primeşte (adoptă) o lege strâmbă cu privire la alegeri, propun să boicotăm alegerile; 2) La 7 noiembrie ieşim la demonstraţie cu cerinţa unor legi democratice sub lozincile Revoluţiei din Octombrie. Aureliu M. Benu”.

„Dragă Leo Butnaru – 1) Poate cineva ştie cine-s «eroii» ce au zămislit aceste proiecte de legi? 2) Urgent trebuie creată o comisie obştească care va controla dacă doleanţele poporului au fost luate în seamă pentru varianta definitivă a proiectului? Cu stimă Mihai Moraru”.

„Propun să se organizeze o adunare naţională, pentru a obţine Legile cu drepturi favorabile nouă. Nastasă A., Chişinău”.

„Am o întrebare: de ce sunt oamenii chemaţi în voenkomat (comisariatul militar) în Chişinău şi apoi trimişi la Tiraspol la construcţii sudori, electricieni ş.a.m.d.? Novosuţchi A.”.

„Vă rugăm să-i rugaţi pe vorbitori să nu se repete.

În parlamentul lituanian se prevede (conform noilor legi elective) de a alege ca deputaţi 115 cetăţeni ai Lituaniei. De ce se insistă ca în parlamentul moldovean să fie 380 de deputaţi? Oare nu avem ce face cu mijloacele băneşti ale poporului? Socotim că sunt de ajuns 300 de deputaţi ai poporului. Familia Hodorogea”. Când am comentat, am spus că şi 300 e un număr exagerat, care ar trebui redus în jumătate.

„Sunt militar, în prezent îmi fac serviciul militar pe teritoriul Germaniei cu familia mea împreună. Acum mă aflu în concediu. Din numele la un grup mare de moldoveni ce m-au rugat să vă transmit ca să fie dat un cont oarecare, sub un număr oarecare, unde am putea aloca o sumă de bani cu privire la cheltuielile ce se cer pentru introducerea grafiei latine. Noi suntem gata să alocăm, numai nu ştim unde. Andrei Cotruţă, or. Bălţi”. Iniţiativa e de salutat, chiar dacă autorităţile au exagerat nebuneşte suma care, chipurile, ar fi necesară pentru revenirea la alfabetul latin. Minciuni, insinuări. Dar, în mare, procesul deja a fost declanşat, după 31 septembrie a.c.

„Spuneţi-mi, vă rog, dacă Frontul Popular (conducerea) e la curent că la unele organizaţii din Chişinău se strâng bani pentru Frontul Popular? Dacă da, atunci ce sume s-au strâns şi pentru ce vor fi folosite? Cibotaru A.”.

„Din numele copiilor, familiilor, bătrânilor care se găsesc aici Vă rog foarte mult să anunţaţi să nu se fumeze. Rugăm doritorii fumători să se reţină pe vreo câteva ore. Credem că au să înţeleagă şi le mulţumim din tot sufletul”.

„Eu, cetăţeanul Abram I. Vas de naţionalitate evreu trăiesc mai sus de Teatrul Verde pe uliţa Omskaia. Mi-i ruşine mai departe să trăiesc în acest raion. Cu denumirea uliţelor Siberiei. Mi-i ruşine să scriu scrisori în alte republici. Numiri: Omskaia, Tomskaia, Ufimskaia, Barnaulskaia, Novosibirskaia, Usuriiskaia, Krasnoiarskaia, Irkutskaia ş.a.m.d. Unde de scris sau de adresat să schimbe denumirea?”

„Să se înainteze acei candidaţi în deputaţi care posedă şi limba moldovenească şi care au un stagiu de trai pe acest pământ în timp de 15 ani”.

„Rog să transmiteţi tuturor să-şi ia un angajament la înfrumuseţarea străzilor, unui lot de pământ uitat, sădirea copacilor, să-şi controleze puterile, cunoştinţele, căci sunt încrezută:

Puneţi capul în mişcare

Că el poate multe tare

În acea restructurare!

Pădureţ, or. Dubăsari”.

„Vreau să-i spun, să ştie, domnul Grosu că mi-au luat credinţa şi mi-au pus cum zic doctorii ţîroz peceni (ciroză) şi îs calică pe viaţă, dar eu credinţa n-am pierdut-o niciodată de mic copil până acum la 53 de ani. Curugiu Cristina, Bozieni”.