ÎNTRE BÂC ŞI SENA

                                   Pagini de jurnal

30.XI.1985

O situaţie alarmantă: ca nicicând altădată, astăzi, responsabilii de a publica, edita, difuza literatura – citesc această literatură cu mai multă suspiciune, neîncredere, căutând subtexte acolo, unde ele, de cele mai multe ori, nu există. Iar dacă nu sunt, ei le inventează, pentru a deforma naturaleţea, firescul, culoarea umană, artistică a ceea ce le cade sub ochii saşii ai sufletului lor schilodit de ideologie şi laşitate. Nu, prin alte părţi ale URSS nu e la fel; la noi, însă, prea multe sterilităţi, ca să nu le zicem secături, sunt împuternicite să „aprecieze” arta, neînţelegând nimic în ea. Vorba vioristului Serghei Lunchevici, care i-a spus lui Konstantinov: „Eu nu mă tem de ministrul culturii, ci mă tem de cultura ministrului”. Konstantinov-ministrul – nimeni…

SCRIITORI, LA VOT!

Reiau acest text din considerentul că un coleg derutat şi poate încă cineva, căreia (este o ea) nu merită să-i dăm numele, îndeamnă scriitorii să nu se prezinte la adunarea generală ce va avea loc mâine, 5 octombrie 2012. Însă eu unul sunt sigur că maxi-cvorumul va fi asigurat cu brio, numai că - să vedeţi! - se vor prezenta şi cei care azi îndeamnă ca alţii să nu se prezinte. Pariez! Ce mai paradoxuri de rău-rătăciţi, ce mai neseriozitate de... de... de... de...

C O M U N I C A T

                   
                           AL CONSILIULUI USM

Întrunit în data de 24 septembrie curent, Consiliul USM  a luat în dezbatere probleme ce ţin de organizarea Adunării Generale extraordinare a scriitorilor din 5 octombrie 2012.

Consiliul a constatat că în cursa electorală  pentru funcţia de preşedinte al USM s-au înscris doi candidaţi care şi-au publicat programele, conform Statutului USM, cu 15 zile înainte de Adunarea Generală (vezi Literatura şi arta nr. 38 din 20 septembrie 2012). Cu privire la eventuala completare a listei de pretendenţi la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după expirarea termenului stabilit de Statut,  şi a persoanei care va conduce Adunarea Generală, Consiliul  USM precizează că o modificare în acest sens poate fi decisă de Adunarea Generală. 

De asemenea, solicităm membrilor USM să depună  la secretariatul Uniunii Scriitorilor propuneri pentru noul Consiliu al USM. Termenul de depunere a acestor propuneri expiră cu trei zile înainte de data Adunării Generale extraordinare, în conformitate cu prevederile Statutului USM.

Ca răspuns la unele speculaţii privind decalarea datei convocării Adunării Generale, Consiliul USM reiterează  că Adunarea Generală extraordinară a USM se va convoca  pe 5 octombrie curent, în conformitate cu decizia Adunării Generale anuale din 30 martie 2012 şi a şedinţei Consiliului USM din 19 iulie curent.

Amintim că motivul principal privind convocarea Adunării Generale extraordinare a USM este de a pune capăt litigiilor din instanţele de judecată şi pentru a detensiona situaţia creată în cadrul USM ca urmare a contestării rezultatelor alegerilor din 29 octombrie 2010.

Deoarece numai Adunarea Generală a USM (şi nu diferite grupări sau publicaţii) este singura în măsură  să decidă asupra activităţii Asociaţiei, convocarea Adunării Generale extraordinare este soluţia optimă şi unica posibilă.

În legătură cu unele contestări în instanţele de judecată a hotărârilor Adunărilor Generale şi cu unele decizii ale instanţelor de judecată, Consiliul USM precizează:

1.       Nici o decizie, la momentul actual, nu este definitivă, cele adoptate urmând a fi atacate în instanţele judiciare superioare.

2.       Toate contestările durează de doi ani de zile şi, în cazul în care conducerea actuală a USM s-ar fi conformat oricărei dorinţe a contestatarilor, activitatea USM ar fi fost blocată în toată această perioadă.

3.       Decizia de a convoca Adunarea Generală extraordinară pe data de 5 octombrie 2012 este în spiritul Hotărârii Curţii de Apel din 18 septembrie 2012.

Prin decizia de convocare a Adunării Generale extraordinare din 5 octombrie curent, Consiliul USM propune, cu bună credinţă, rezolvarea într-un spirit colegial a tuturor litigiilor şi tăierea „nodului gordian” în cadrul unei Adunări Generale extraordinare, fără ca USM să-şi înceteze activităţile curente.

24 septembrie 2012,

Chişinău

FORUM ÎN LUCEORIA

                  MAGNUM DUCATUS POESIS

În perioada 26-28 septembrie 2012, în oraşul Luţk va avea loc Forumul internaţional „Magnus Ducatus Poesis” (Marele Ducat al Poeziei), la care vor participa scriitori din Lituania, Polonia, Belorusia, Ucraina şi Moldova/ România. Întrunirea este organizată de Uniunea Scriitorilor din Lituania, Centrul de dezvoltare „Democraţia prin cultură”, Ambasada Lituaniei în Ucraina, Institutul Polonez, administraţia regiunii Volân şi a radei orăşeneşti Luţk. Simpozionul-dialog al culturilor „La început a fost Cuvântul…”  are de branşament tematic întrebarea: Ce ştim noi despre literatura vecinilor? Vor avea loc expoziţii şi prezentări de carte, reviste, seri poetice, ateliere de creaţie ale traducătorilor, mono-spectacole din poezia Solomeei Neris şi Lesei Ukrainka. Iar cunoaşterea oraşului Luţk (în toponimie latinizată numit: Luceoria) va duce mintea, curiozitatea, imaginaţia şi metafora forumiştilor peste vremuri, această aşezare fiind atestată documentar la 1085, în decurs de secole în destinul ei având perioade ruseşti, lituaniene, poloneze, intrând în componenţa Ucrainei în anul 1939.  

UN PROZATOR RUS DE SUCCES

Romanul lui Eduard Proseţki e despre noua Rusie capitalistă, unde societatea e divizată între o mână de inşi putrezi de bogaţi şi milioane de oameni săraci lipiţi pământului, iar demnitatea umană este determinată de grosimea pungii. Cultul „Viţelului de aur” i-a despărţit şi învrăjbit pe doi prieteni din copilărie – Diomid Speşniov şi Anton Cigiri. Primul, medic de succes, ţinând de elita metropolitană, este preocupat maniacal de sporirea propriei avuţii şi de dorinţa de a ajunge în cercul „puternicilor acestei lumi”. Al doilea – un scriitor talentat şi onest, care suferă din cauza „celor ce se întâmplă în jur”, îşi duce zilele în deplin anonimat într-o localitate cu case de vacanţă din preajma Moscovei, câştigându-şi pâinea cea de toate zilele cu simpla muncă de tâmplar, serile scriind romane pline de durere despre realitatea rusă, care însă nu sunt acceptate de editori… Se pare că, paradoxal, dar absolut logic totuşi, interferenţa destinelor lor se întâmplă la ospiciu, de unde unuia din ei nu-i va fi dat să iasă…

Prezint aici două capitole de-a dreptul şocante/ captivante din această naraţiune, pe care am publicat-o la editura „Timpul” din Iaşi.

                                                Leo Butnaru

„FORUMUL MOSCOVIT AL LUXULUI”

Spre deosebire de întrunirile din cluburi ale elitei capitalei, „Forumul moscovit al luxului” avea loc o dată pe an, în noaptea de cinci spre şase iunie, ţinând până în zori. La această manifestare închisă veneau bogătanii să-şi facă simţită prezenţa, ca dovadă că mai sunt în lumea glamourului: pentru că cel care e în stare să procure o invitaţie pe trei mii de dolari trebuie să fie, cel puţin, milionar

Aflând că Vavilonski nu doar l-a invitat la forum pe el, doctorul, împreună cu soţia, ci a şi procurat invitaţii pentru ei, în sine Speşniov se uimi de conformismul său linguşitor: antipatia faţă de oligarh, legată de recenta vizită medicală la el, obida pe care i-o purta lui Boris Lazarevici şi decizia de a rupe legăturile cu el se preschimbară într-un sentiment  de recunoştinţă spăsită, cu o profundă supuşenie de sclav. Bineînţeles, Vavilonski cunoştea preţul banilor, fiind zgârcit, dar, spre deosebire de el, Speşniov, – era în stare de o imprevizibilă generozitate de risipitor.

O REVISTĂ DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ DIN ARMENIA

NEW EDITION OF THE MAGAZINE “FOREIGN LITERATURE”

The translation of the “Foreign Literature” magazine which combines the 1st and 2nd editions has been published. 

At the presentation the editor of the magazine Samvel Mkrtchyan presented the “difficulties of translation”, told about the authors of the new edition and the choice of the materials.  Gevorg Gilants represents in Armenian the poems of Moldovan poet Leo Butnaru (participant of Literary Ark-2012). 

http://www.yerevan2012.org/index.php?option=com_content&view=article&id=830%3Alr-&catid=45%3Anew-books&Itemid=151&lang=en

CE SE MAI AUDE DE RĂU?

Pagini de jurnal

13.IV.1985

După bietul limbaj cotidian, cel mai clişeizat e limbajul jurnalistic. Când dau cu ochii în ziare sau aud la radio de „o cireadă din 100 de capete”, deja îmi vine să strig: Bine, când o să se scrie „O cireadă din 100 de cozi”? Şi aceasta ar fi, mă rog, metonimie, poezie adică, însă una ieşită deja din clişee. Acelaşi lucru s-ar putea subînţelege, când s-ar scrie: „O cireadă din 400 de picioare” sau… „din 200 de coarne” (urechi, ochi…). Că ce nu râvneşte omul de dorul şi dragul împrospătării expresiei?!...

În grupa universitară am avut doi colegi cu nume de familie puţin obişnuite: Partos, care, de fapt, mai devenea şi Portos sau Portas. El însuşi nu avea preferinţe distincte pentru o variantă sau alta. Portos – îl măgulea, amintindu-i de falnicul muschetar din romanele lui Dumas.
Apoi – Calos. Aici erau invocate variantele: Colos – gigant în greceşte, sau spic, în ruseşte, până la zădărâtorul (tipică manieră adolescenţilor) – Caloş (galoş). Oricum, nimeni dintre noi nu era scutit de parafraze nominale.

Acum însă aflu că, în greceşte, kalos înseamnă frumos, frumuseţe. Există noţiunea de kalogatia (kalokatia) ce uneşte în ea „kalos” – frumuseţe cu „agatos” – Bun.

Domnişoara Calos, colega noastră de grupă, corespundea aproape deplin kalogatiei – gândesc acum, după 18 ani de când am văzut-o pentru prima oară, şi 13 – de când nu ne-am mai reîntâlnit.

14.IV.1985

O parte din grupa a III-a jurnalism şi filologie, 1969: Zina Muravschi, 
Lucia Purice, Svetlana Ivanenco, Dochiţa Radu, Gheorghe Paţanov, 
Tatiana Calos, Elena Stati, Valentin Partos, Ion Proca, o necunoscută, 
Mariana Ababii şi Leo Butnaru

Primăvara sunt arse frunzele din anul trecut, e greblată iarba uscată de prin grădini… Ce e cenuşa? Nu am auzit pe nimeni să-i zică: gunoi. Din contră, arzând, gunoiul se… înnobilează, ajungând cenuşă. Oricum, pentru mine scrumul înseamnă ceva curat. Precum nu-i zici gunoi ţărânii, nici scrumului nu-i zici. În copilărie, se întâmpla să ne punem pe vreo rană, zgârietură ţărână, scrum, ca de vindecare. Cu atât mai… jenat intim citesc la Viktor Şklovski – scriitor de gust elevat, delicat în toate, acest – „Пепел – мусор огня” (Cenuşa – gunoiul focului).

ÎNTINERIND CU 10 ANI...

SAU: PRIETENUL MEU - PICTORUL

Aurel Guţu

În primăvara trecută, pictorul Aurel Guţu a rotunjit vârsta de 70 de ani. Azi însă, dactilografiind la jurnalele mele de acum mai mult sau mai puţin timp, am dat de o filă care "ne întinereşte" cu câte zece ani. Este următoarea:

10.IV.2002

Pictorul Aurel Guţu a împlinit 60 de ani. Întâlnindu-l în holul de la intrarea în Casa presei, ne amintim cum, acum circa trei decenii, când puneam la cale o emisiune TV despre o expoziţie a sa, lui, protagonistului, nu i s-a permis să apară în cadru. De ce? Purta barbă, de altfel ca şi acum. Pudoarea... putorii comuniste! Ce javre mai plodise greţoasa aia ideologie…

Aurel mi-a ilustrat trei cărţi, prima, de debut, pe coperta căreia schimbase „subversiv” ordinea culorilor din tricolor, cea pentru copii „Papucei cu felinare” şi, mai puţin reuşită, dar nu numai din vina sa, ci şi în urma constrângerilor „economicoase” ale celor de la tipografie, – „Formula de politeţe”. Apoi, portretele juneţilor noastre, pe care le-a executat în guaşă – ale lui Nicolae Vieru, Ioan Mânăscurtă, Leonidei Lari, al meu. Pe ale lui Nicolae şi Leonidei le-am adus eu de la Stăuceni, unde Aurel îşi are gospodăria. Lui Nic.Vieru i-a mai făcut unul, foarte frumos, în acuarelă. Mie – mai multe portrete-schiţe în creion, un „ciucure” pe aceeaşi filă. Camarad cu alură uşor boemă dragul de Guţulică. Statornic şi reconfortant în prietenie. Plus generozitatea-i.

Portretele despre care se spune în textul de mai sus

Bi-portret din 1975

Portret în guaşă, 1974-1975

AL 3-LEA FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA / KOKTEBEL

Vreau să-ţi spun ceva

Discret-cochet

Serghei Biriukov (Halle, Germania), Valeri Zemskih (Sankt-Petersburg, Rusia), Leo Butnaru

Culorile zborului

Poeta poloneză Anna Pivkovska

Păstăi

Seară de poezie

O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

AL DOILEA FOTOREPORTAJ DIN KOKTEBEL-CRIMEEA

Răsărit de soare

Răsărit de frumuseţe: Anecika

Bătrânul, tânărul şi marea

Între cer şi mare

Florăreasa

Într-o ureche

Prundiş în apă limpede

Apus de soare în Golful Koktebel

FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA (1)

                                                     KOKTEBEL, SEPTEMBRIE 2012

Scenă pentru încoronarea poeţilor

Vitraliul şi umbra sa

Julieta la balcon

Un codru-bonsai la picioarele omului

Pasienţă la mare

"Aici orice iubire se naşte dintr-un val
          Şi-n clipa despărţirii se sfarmă de  un mal..."

Bătrânii şi marea

Saxofonista

La o seară de poezie

l. b.

CUVINTE SCRIJELITE PE PEREŢI

Pagini de jurnal

18.III.1985

Leonida Lari publică placheta „Mitul trandafirului”. Astăzi, trandafirul e o noţiune foarte frecventă în poezia noastră. Numai că, sub oricare aspecte simbolice l-am cerceta, trebuie să ţinem cont de clasicismul acestei flori în literatura lumii, cel puţin să ne amintim de extraordinarele versuri ale lui Juan Ramón Jiménez, printre care – „Bucură-te că eşti contemporan cu trandafirul” şi de ingeniosul, mult-sugestivul titlu al lui Umberto Eco – Il nome della rosa – Numele trandafirului. Prin urmare, nu ar însemna că dacă rosteşti un nume, spunând „trandafir”, dai şi o… ingenioasă „enigmă” poetică.

            22.III.1985

Valeriu Senic scrie o recenzie la „Clopotnţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.

SFÂNTĂ REVOLTĂ, DACĂ AI PUTEA IZBUCNI…

Pagini de jurnal

23.II.1985

Haida! Secol al progresului tehnico-ştiinţific…. În zilele noastre, anual, pe glob mor de foame 30-40 de milioane de oameni! Zece republici cât a noastră! Pe pământ mai trăiesc încă 800 de milioane de analfabeţi.

Acum trei-patru ani, venise în vizită George Kun, literat ungur care, în timpul dramaticelor evenimente din 1956, deţinea postul de… procuror general al ţării sale! Ne cunoaşte limba la perfecţie – făcuse studii la Sibiu, de asemenea cunoaşte şi rusa – şcoală de partid la Moscova. Îl însoţea Gheorghe Malarciuc, care îi făcu cunoştinţă cu cineva din colaboratorii săptămânalului „Literatura şi arta”. Kun zice: „Păi, Gheorghiţă, avem şi noi în Ungaria un săptămânal asemănător, căruia îi zicem săptămânalul «Şi», fiindcă nici literatură, nici artă nu găseşti în el. Fireşte, nu cunosc publicaţia voastră, însă în Ungaria  există săptămânalul «Şi»”.

35 + 6 = 41 DE POEME SCRISE ÎNTR-O ZI

Pagini de jurnal

3.IX.1985



Fernando Pessoa

Vreo trei-patru ani în urmă, A. Burac îmi spunea, cu uimire şi ironie, precum că văzuse într-un caiet de-al lui An. Ciocanu vreo treisprezece poezii scrise, conform cronologiei de la finele lor, în aceeaşi zi. Dar iată şi o mărturisire a lui Fernando Pessoa (13 ianuarie 1935, scrisoare către poetul Adolfo Casais Monteiro): „Într-o zi… era în 8 martie 1914 – mă apropiai de o comodă înaltă şi, luându-mi hârtia, mă apucai de scris. Stând în picioare aşa cum fac ori de câte ori am posibilitatea. Şi am scris fără întrerupere treizeci şi ceva de poezii, într-un fel de extaz căruia nu i-am putut defini natura. Aceasta a fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată alta asemănătoare. Am pornit de la un titlu. Paznicul turmelor. Şi ceea ce urmă a fost apariţia în mine a altuia, pe care nu întârziai să-l numesc Alberto Caeiro. El mi-a apărut – scuză-mi absurditatea expresiei – ca maestru al meu […) Am simţit-o cu atâta pregnanţă, încât, îndată ce au fost isprăvite cele treizeci şi ceva de poezii, am luat o altă hârtie şi am scris, de asemenea, cele şase poezii  care constituie ciclul Ploaia oblică, de Fernando Pessoa”.

Când zice „am luat altă hârtie şi am scris… cele şase poezii”, eu mă întreb de ce dimensiuni era hârtia. Pentru că joia trecută, Ion Bolduma îmi prezintă o „cuvertură” de 0,5 pe 0,5 metri, împăturită-armonică, spunându-mi că a transcris pe ea alte fragmente din poemul său despre cei căzuţi în luptă. Într-adevăr, desfac „cearşaful poetic” pe care, pe o parte şi pe cealaltă, sunt încondeiaţi interminabili stâlpi de versuri. Le descifrez. Pe alocuri – nespus de frumoase, cutremurătoare prin tragismul lor. Pe alte alocuri – mai… cum să zic? – nu…

23.XII.2000

Când constatam că, în unele zile, Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu puturos… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

ACUM 12 ZILE, LA CONSTANŢA

Acum 12 zile, la Constanţa, aşteptam autobuzul de Chişinău de la ora 19,30. Am constatat că ne vor fi condrumeţe şi două ieşence destul de sociabile, care urmau să meargă până la Galaţi, de unde să ia un transport convenabil spre vechea capitală a Moldovei. La propunerea mea de a se fotografia împreună cu noi, mai întâi au zis că sunt, totuşi, cam obosite de drumul lung, de soarele obositor de peste zi, dar în fine au binevoit a intra în cadru împreună cu noi, Zinovia şi L. B.

P.S. Datele cronologice din poză sunt incorecte: în acea zi nu făcusem corectările necesare în camera de fotografiat. L.B.

URĂSC TRĂDĂTORII ŞI VĂ SFĂTUIESC SĂ-I URÂŢI ŞI DUMNEAVOASTRĂ!

Pagini de jurnal

13.II.1985

Gr.Vieru la 50 de ani. Apoteoza sa civică – un interviu în revista „Moldova”. Curaj şi precizie în depistarea problemelor care, rezolvate fiind, ar spori randamentul literaturii. Dă şi sfârle frunţilor obtuze. Pe de altă parte, e destul de obosit. Se simte hărţuit de neînţelegerile cu diriguitorii unor săli, care n-au vrut să-i satisfacă dorinţele întru sărbătorirea pe larg a zilei de naştere.  Dar ne-a mărturisit-o (la redacţie) lucid: e conştient de faptul că pe o vreme s-a retras din poezia cărţii, lucrând pentru poezia cântecului de estradă. Unii îi cer permanenţă. El vrea diversitate. Este cineva în drept să-i ceară, să-i impună ceva? El unul e în drept să ştie ce are de făcut.  

Pentru „LA” a adus trei texte menite formaţiilor de muzică folclorică. Citindu-le, unul din ele nu a plăcut (cel cu „Jiguliul”) şi am avut curajul să spunem acest lucru. Gr. Vieru a retras bucata, aducând alta. Senic, redactorul-şef, a fost pus în gardă de rândurile cam de acest fel: „Nu mai avem lacrimi nici pentru morţii noştri măcar” şi „Tot mai mult viitor,/ Dar de unde şi ţară atâta?” Parţial, autorul a revăzut aceste rânduri. Apar. Dar e obosit.

(Meditaţii de ieri-alaltăieri.) Unii scriitori, chiar pe cale bună aflaţi, observând că cititorul sau critica nu reacţionează la litera lor aşa, precum şi-ar dori-o ei înşişi, şi fiind nerăbdători de a capta bunăvoinţa, atenţia, recurg la metode de creaţie străine firii lor (spre exemplu, Liviu Damian); le-aş zice metode de selecţie în urma cărora să obţină soiuri hibride (de literatură). Dar, vai, ceea ce e posibil şi oferă rezultate scontate în agricultură şi vitărit mai totdeauna are repercusiuni lamentabile în artă. (Inflaţie de rimă-tori sonori şi… boşturi / găunoşi.)

FENOMENUL

PANDANTUL ALBASTRU, ROCADA DE AUR

Azi noapte a apărut aşa-numita lună albastră, sintagmă oarecum nefirească pentru o falsă departajare a lunii pline chiar de ea însăşi – luna împlinită, dodolea, cum se zice prin Haţeg. Această denumire a apărut/ „răsărit” din cauza oarecărei „anomalii” în mecanica cerească: prezenţa în una şi aceeaşi lună din an a două luni… pline! Adică epitetica-metaforica sintagma bis-verbală „lună albastră” era, şi mai este „arhaic” utilizată pentru constatarea că luna plină apare de două ori în aceeaşi lună calendaristică. Botezul ca şi poetic al fenomenului a provenit în urma unei nelămuriri ce a dus la eroarea datorată astronomului britanic James Hu Pruitt, care a zis/ scris în anul 1946  „Lună albastră” într-un articolul inserat în revista „Sky & Telescope”. După 53 de ani, în 1999, publicaţia a recunoscut greşeala sau doar a precizat ceea ce era de precizat referitor la definiţia de lună albastră. Următoarea „înghesuială” de luni pline – tocmai două în 31 de zile! – va fi înregistrat deja peste trei ani, în 2015, pe 1 şi pe 31 iulie. Iar precedenta impropriu, dar atât de poetic numită lună albastră a dat cele două reprezentaţii a  micului său spectacol nocturn în martie 2010.

Dar, pe 31 august, seara, până a vedea luna albastră, am vizionat meciul de super cupă europeană Chelsea Londra – Atletico Madrid, ca şi alte milioane de pământeni (cine ştie dacă nu privesc spre stadioanele noastre şi marţienii…) fiind martorul uluit cum nişte fotbalişti spanioli pot face praf din starurile Albionului (e drept, adunate cam de prin toată lumea, de altfel ca şi cele din echipa madrilenă…). 4:1… – aici trei puncte spun mult mai multe decât trei semne de exclamaţie  (…!!!...). Apoi, e drept, nu prea întristat, ci doar mirat de ce am constatat în fotbal, îmi fixez alarma de la telefonul celular să mă deştepte la ora 5, deja dinspre dimineaţa de 1 septembrie; pun la îndemână aparatul de fotografiat Canon, cu gând să iau imaginea lunii albastre. Astfel că, odată sunat-deşteptat-trezit de electronica celularului, să ies cu obiectivul optic la balcon şi –  „Ţac-ţac!” spre albastrul chip al Selenei. Dar, cât mai fac una-alta, răsfoiesc nişte reviste, ajustez la calculator unele imagini, după care ies la balcon, văd că din stânga, de după blocul nostru de locuit de la Ciocana, luna albastră deja prinde a se ivi. Astfel că-i captez şi-i împământenesc această arătare ochilor noştri.

De după bloc răsare luna

          Apoi nu a mai fost nevoie ca alarma celularului să mă trezească la 5, pentru că, probabil, intuiţia îmi fixase de la sine ora ceasornicului biologic, trezindu-mă la 4,25, când am şi luat imaginea plină a împlinitei, dodoloatei, astfel că ambele ipostaze (din 31 august – 1 septembrie 2012) i le înfăţişez aici, pentru ca să ne fie mai suportabilă aşteptarea şi curiozitatea până în 2015, când luna albastră îşi va face, parcă, propria rocada de aur la început şi sfârşit de martie. Rocadă sau, poate, aşa, un pandant calendaristic jalonat la extreme de aceeaşi lună plină-bis.

Luna dinspre dimineaţa de 1 septembrie 2012