20161204

CREAŢIA LUI MANDELŞTAM ÎN ROMÂNEŞTE




În prima decadă a lunii noiembrie a anului curent, la Voronej, a avut loc Colocviul Internaţional dedicat lui Osip Mandelştam (să ne amintim că în acest oraş s-a născut şi Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933, pe când se afla în exil).
Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles, creaţia a doi mari poeţi care au trăit în secolul XX, însă care, ca spirit şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii generaţiilor prezente şi celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip Mandelştam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre oraşul românesc Ploieşti (iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanţa), chiar de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul şi fizicianul Nikita Cereacukin, care a fost ofiţer-educator al Corpului de Cadeţi din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împreunând în el pe cele a doi bunici: Hristea-Nichita. În această problemă, eu am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri Diakov, directorul Casei de Editură a Universităţii din Voronej, redactorul almanahului «Ямская слобода» („Slobozia cărăuşilor”). Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu incontestabil, unul din cei mai mari poeţi europeni din ultima treime a secolului XX”. 
Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Mandelştam, văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit de ghearele bolşevice, scrie „Мы живем, под собою не чуя страны” („Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare”), poem recuperat, peste decenii din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul judiciar al poetului care avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din respectivul text:
„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar când ne încumetăm la un sfert de întrebare,/  Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/  Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.          

20161203

UN GENIU AL AVANGARDEI - ÎN STEPĂ





În autobiografia sa, Velimir Hlebnikov, cel care avea să devină un geniu al literaturii avangardei mondiale, scria că s-a născut în stepa mongolă. A apărut pe lume la 28 octombrie (9 noiembrie stil nou) 1885 în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbentul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahan, în stepa populată de calmuci nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Numit şi supra-poet, geniu de o uluitoare amploare şi modernitate a gândirii, cu o viziune perspicace, înrudită cu cea a profeţilor.
Acolo, în stepa cu iurtele de cândva, se află şi monumentul lui Velimir Hlebnikov. În plin cosmos, în plină metaforă, în poezie interstelară.


(Cunună comună)

Desluşit, văd Racul, Capricornul
Şi orice zodie îmi pare-o scoică
În care perla este chiar cea
Ce mie unuia îmi cam lipseşte.
În foşnet fredonat mărşăluieşte, parcă,
Un ritmic sunet, ca şi cum un „C(e)”
Care-mi dă impresia că, iată,
Cu valul – marea, fruntea – cu-ngândurarea
Ar fi-n rudenie. Pe calea laptelui
Ici-colo, vin femei. Drăguţ cotidian
Banal umple-nnoptarea-n care
Chiar şi mormântul ar putea iubi...
Şi vinul înserării
Şi femei de seară – împreună
Se-mpletesc în singura cunună
Fratele mezin al căreia sunt eu.

1908


(Îmi zic că lumea)

Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
                    
1908


Din Crimeea

           

(al inimii ritm în liber înscris)



Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie

20161130

POEME LĂSATE LA "VATRA"



Leo BUTNARU

leo-butnaru-2 

(Auto)portret schiţat împreună cu Fănuş Neagu,

Adi Cusin şi Arcadie Suceveanu

 

Se zice că subsemnatul

spirit dezinhibat

ludic

emană o energie debordantă

Mâinile şi picioarele-i sunt muşchiuloase

ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice

trădând forţă şi vitalism (cărora

le rămâne fidel)

Barba-i scurtă ca de satir înmuiată în cărunteţe

pare să personifice ironia şi persiflarea

iar limba-i izvoditoare de anti-parnasianisme

se află non-stop în regim de replică

F.N. îl vedea drept diavol cu barbă

scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine

într-o lume din scoarţă de măr domnesc

plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul şi că

se vrea gladiator de destine

dar nu ştie să şi-l păzească pe al său

ceea ce înseamnă că L.B. e chiar cel adevărat

care trăieşte totul cu intensitate

încât s-ar crede că până şi supărarea îi face plăcere

(Nu e chiar aşa

însă e frumos spus – nu? – despre unul care

se simte plasat între romanticele îndoieli de cândva

şi cele din viitor

dar fără a înceta să jinduiască secţiunea de aur)

Ce ar mai fi de spus?

 

A fost declarat intergeneraţionist

între generaţiile ce au respirat şi respiră a secol XX

şi secol XXI

Urbanizat sută la sută

Modern sau poate hiper-modern

şi – uimitor! – chiar avangardist mereu uimit

Din ţărani

 

 

Alternanţa necesară

 

Jumătate din omenire e trează

când cealaltă jumătate a ei doarme.

Ar fi îngrozitor dacă toţi pământenii

ar fi treji în acelaşi timp – eu cred că

numărul nenorocirilor s-ar dubla…

 

 

Visându-mă în India

 

Pe la crăpat de ziuă

când prinde a se veştezi întunericul –

sunete dese mărunte înfundate de parcă

grindina ar bate în spatele elefanţilor

mesajele morse ale gheţii cereşti

şi pământenei cărni de animal – din asta

aş putea spune că am descifrat

conţinutul prezentului text.

 

Punctele cardinale

Acupunctură…

Ce de-a puncte cardinale are omul!

 

Epopee

 

Poemul despre clipă

trebuie să fie dintr-un singur cuvânt:

clipă.

(Iar ceea ce scriu eu aici e deja

o întreagă epopee despre clipă…)

 

Carte

 

O, ce carte tristă!… De parcă

toate poemele din ea

ar fi despre menajerie

însă în ea

de fapt

nu există niciun zoo-poem…

 

 

20161129

ÎN CURS DE APARIŢIE, CARTEA UNUI POET UCRAINEAN: MIHAILO KAMENIUK


Mihailo KAMENIUK

Ispitirea prin text

…veni. Se cuibări.
…Trăi în firea mea,
trezind fiara din mine.
„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”
…Spuse:
„Credinţa.
Dar tu nu-mi aparţii,
astfel că nu te mai supăra,
nu căuta alibiuri.
Tu nu depinzi de nimeni,
cum nu depinde zăpada
de schiuri”.


*      *     *

Viaţa…
complicată, în singurătate
toate-s amestecătură himerică….
…Lasă-mă să intru-n singurătatea ta
ca pe un păcătos
în biserică.
…şi spovedeşte,
şi iartă
pe cel ce greşeşte
fără să ştie
şi ca înecatului
las’ să-i intre-n trup
ultima melodie.


*     *     *

…prin efort de voinţă
părăsesc visul,
la balcon
strâng ţigara-ntre dinţi.
…umbra ta
dispare ca-n hău,
vântul de nord
readuce mirosul tău…
… întunericul sângeriu
iarăşi pulsează la tâmplă –
ţipăt la naşterile care
nu se întâmplă.


Serviciu

...de parcă umbra calului troian ar fi…
…şi tot aşa, zi de zi…


*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –
istoria credinţei e simplă de neînchipuit…


*     *      *

… ca un gheţar
cimitirul alunecă
peste sat.
Ce demult
n-am fost aici eu,
cel depărtat.

20161128

LUCEAFĂRUL ÎNTREABĂ




 Din perspectivele mai mult sau mai puţin sigure: apariţia cărţii de poeme „Surfing în Galileea” la editura ieşeană „Alfa”. Iar de la Kiev voi aştepta o altă carte de poeme, „Метелик і Бог” („Fluturele şi Dumnezeu”) în traducerea ucraineană a poetului Mihailo Kameniuk.
Dat fiind că de mulţi ani şi traducerile mi s-au întrupat în destin, prin luna mai editura „Tracus Arte” planifică să înfăţişeze lumii cititoare româneşti „Panorama poeziei avangardei ucrainene”. Tot în primăvară şi tot aici, aş vrea să propun două volume ample din „Miniatura poetică rusă”, antologie care inserează mostre din creaţia a peste şapte sute de autori, „recrutaţi” de la clasicism încoace, până la unii din „răcanii” de recentă încorporare în postavangardismul şi postmodernismul rusesc. Iar editura „Junimea”, de comun acord cu subsemnatul, a transferat pentru anul viitor apariţia unei casete din cinci volume a marilor poeţi din „veacul de argint” rus: Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Ţvetaeva şi Osip Mandelştam, pe care i-am tradus pe parcursul unui sfert de secol. (Astea toate racordate, poate, la ceea ce înseamnă Galileea: ţinutul neamurilor.)


20161127

UN POET RUS CU EXPERIENŢĂ PARIZIANĂ







DIN ADÂNCURI

Pentru Mille Lioni

Eu, menestrelul Rusiei, Mark-Maria-
Ludovic Talov, acum mă pregătesc
Să le spun oamenilor despre dragostea mea
Şi despre marea ură faţă de viaţă.

Sper ca necomplicata povestire
Să-şi poată găsi simplul limbaj
Pe înţelesul tuturor.
Voi spune adevărul şi numai adevărul. Dezvăluind
Toate colţurile tainice ale sufletului,
Astfel eu însumi le voi vedea.

– Intră-mi în suflet, tu,
Trândav judecător al faptelor mele,
Tu, ucigaşul meu!... În faţa ta îmi voi revărsa
Sentimentele, ca la suprema spovedanie,
În faţa clipei fatale. Le vei înţelege tu,
Cititorul meu, chinuitorul şi călăul meu;
Le vei înţelege, fiindcă aceste sentimente
Sunt ca oglinda: în ea se va reflecta adevărat
Întreaga-ţi viaţă, năzuinţele tale.
Geaba te gândeşti să te fereşti din faţa ei
Sau să-ţi acoperi ochii,
Pentru că gândurile, imaginile şi simţurile,
Pe care eu le-adun în aceste cântece,
Sunt ale tale, – de altfel,
Parcă poţi de tine însuţi să fugi?
Oricât ai încerca să fugi de umbră,
Ea se va aţine mereu pe urmele tale
Şi, pentru ca umbra să nu te mai deranjeze,
Trebuie chiar tu să dispari pe veci!
Iar eu am vrut să fug cât mai departe
De mine însumi, însă chiar şi-n câmpul deschis
În faţa cerului curat, asemeni sufletului de copil,
Ca pe o beznă – întunecata inimă îmi port.

Acolo ciocârlia cea dintâi, floarea dintâi
Îmi aruncară-n faţă grea mustrare,
Întrebându-mă ce am făcut cu viaţa,
Ce am făcut cu luminosul suflet
Pe care Domnul mi le-a dăruit, – ce greu,
Ce ruşinos şi dureros mi-era să-ascult
Toate astea!
                   O, Dumnezeule!... Ce-am făcut cu mine,
Tu ai văzut de-acolo, din Tăriile Tale,
Însă eu mă jur chiar pe Înălţimea Ta,
Pe orbirea şi pe căderea mea:
Nu am vrut să trăiesc astfel. Pe veci
Odată cu voinţa, sufletul mi-am osândit.
L-am umplut cu murdăria obişnuitei vieţi,
L-am bătut cu pietre, l-am aruncat în beznă
Şi-acuma el pluteşte pe mările Păcatului,
Vrând să iasă în necuprinsul larg.
Şi fâlfâind din aripile-i boţite,
E numai jeluire şi rugă de-ndurare…
– Doamne Dumnezeule, mă iartă!...


ÎN FIECARE ZI

Lui Pieter Van Der Meer De Walcheren

Am pierdut totul la ruletă,
Ca cel mai bicisnic diavol,
Şi am băut în sănătatea mea.
Nu-mi amintesc cât o fi fost să beau.
Ţin minte doar că am băut.
Dar, ca din pământ, în faţa mea apăruse cineva.
Cel cineva mi-a spus:
                             – Eşti un beţiv!...
Iar un altul:
       – Eşti un milog!...

De ce-am simţit eu, totuşi,
Adevărul acelor cuvinte?...
De ce mă lovise adevărul
Precum un bici?
Plus că n-am prea priceput de fapt
Ce ar putea avea dânşii cu mine.
De ce s-ar fi băgat, nesuferiţii?
Şi am izbucnit în plâns, ca o femeie slabă şi nevrotică,
Părăsită într-o hudiţă murdară.

Viaţa îmi e nespus de tristă.
Zilele, totul mi-este indiferent.
De-ar fi vreo jinduire, vreun dor frumos,
Însă nu e dorinţa, ci doar plictisul.
Nimic nu mai atinge sufletul meu,
Ca şi cum el nici nu ar fi pe lume.
Inima îmi e atât de liniştită,
De parcă ea nici nu ar fi bătut vreodată.
Tihnă şi amuţire.

Iar când se lasă chinuitoarea seară,
Lampagii aprind felinarele pe străzi.
Şi eu o iau din nou spre cârciuma sordidă,
Unde feţele-s aceleaşi măşti,
Cu mişcări şi râsete perfide, mincinoase.
Mă îneacă fumul de tabac
Şi aburii de vin.
Dar stau acolo până târziu în noapte,
Respirând cu greu
Şi usuc paharele unul după altul.
Măruntaiele de urs primesc orice le dai.

Şi-atunci vine tristeţea,
Împăienjenindu-mi ochii,
Privind sperios prin părţi, asemenea
Unei domnişoare firave,
Ce crescu din neguri cenuşii.
Luându-şi înfăţişare de mireasă,
Părăsită de mine cândva, aiurea,
Încât nu-mi mai amintesc unde anume.
Şi ea îmi roade sufletul,
Nu mă lasă din strânsoarea-i surdă.
Şi astfel tristeţea durează nesfârşit.

La oră târzie cârciuma se-nchide.
Dar nu e de mers acasă.
Există locul pentru veselii nocturne.
Şi astfel noapte de noapte, până-n zori,
Noapte după noapte …
Şi zorii, împovăraţi de un nor negriu,
Se lasă peste oraşul
Sleit de Dragoste şi Foame.

Printre gunoaie,
În clarobscurul pre-dimineţii,
Mă-mpiedic de trupul unei biete femei,
Ucisă de amantul ei înfometat.
E cu faţa strâmbă de suferinţă,
Cu mâinile strânse cruciş
Pe pieptu-i alb, cu sânge închegat.
Alături – un cuţit însângerat.
Moartea i-a fost ca o milostenie
Primită pentru dragoste şi mângâiere.

Se luminează.
Am ajuns departe.
În timpane – scrâşnetul de tramvaie,
Ţiuitul cornurilor de omnibuze
Şi stridentele sirene de automobile
În lung de şosele netede, pariziene.
Lumina zilei bate dureros în ochi
Şi de la ea se-ndurerează trupul,
Dar şi sufletul atât de chinuit.

Biat-criţă, până-n măduva fiinţei,
În buzunar caut febril pistolul…
De ce pălăvrăgeşti atât de dezlânat,
Tu limbă biată şi proastă de poet?
Cuvintele-ţi nu-s mai puţin deşarte decât viaţa.
Tu ştii doar că nu există, nu, pistolul,
Dar continui să scotoceşti prin buzunar.
Chiar de l-ai găsi, nicicând tu nu-l vei duce
La tâmplă, unde, în pârăiaşe mici,
Ca un ciocănaş tot bate, bate
Sângele agitat. El bate-aşa:
  Nicicând. Nicicând.
  Moartea-i groaznică.
– Iar tu eşti un fricos sadea!...

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...
Când oare, când se vor curma acestea toate?
Când se va-ncheiat bazarul neobrăzat,
Târguiala ponositoare cu
Suflete guralive şi păcătoase?...
Au va veni vreodată,
Veni-va liniştea
Cu arborii, cu toate câmpiile sale,
Cu cerul întins şi azuriu,
Unde cântă păsări ce lumea o slăvesc?...

Dar negre-s cearcănele de sub ochi,
Trasate de mâna Patimii nesăţioase –
Oare Tu, Doamne, încă nu le-ai văzut?...
Însă Tu citeşti în ele destul de bine
Ale nopţii capitole de urâciune şi demenţă,
Pagini pline de încrâncenare şi beţie…

O, Doamne, Milostive Isuse Hristoase!...
Când oare, când se vor curma acestea toate?!...


20161126

DIN REVISTA "HYPERION"



Greu de presupus

Bineînţeles nu a fost totul brusc
dintr-o dată. Sigur
deja era începutul
el aştepta; timpul deja se declanşase ca eternitate
fiindu-i în cot de se consumă sau nu
dat fiind că timpul doar este
însă nu se trece.
                          Dar să revenim:
începutul exista
deja se derula
însă încă nu era cuvântul care
pe urmă
se va spune că a fost la început.
Era un început mut. Ne-
umplut. Măcar cu ceva. Măcar cu
o formă acustică a vieţii. Cuvântul-existenţă ca sens
încă nedeterminat. Într-adevăr: care-s mărturiile despre
ce însemna acel cuvânt
care a fost la început. Era pur şi simplu
un cuvânt de dragul cuvântului
cuvânt care nu avea nici sens
dar nici nonsens
fiind pur şi simplu cuvântul pur, model, neutru
pe care omul urma să-l umple cu ceva
scoţându-l din poziţia lui de dincolo de bine şi de rău.
În acelaşi timp (şi spaţiu)
precum spuneam – in abstracto
acel cuvânt de la început fiind şi mărturie a declanşării vieţii
e drept – nenumită
nedefinită
dar suficientă sieşi fie şi prin rudimentara formă sonoră
a cuvântului care era la început.

Pentru că dacă nu era cuvântul
e greu de presupus ce ar fi fost la început.


40 de ani prin deşert

E necesar un Moise care
40 de ani în şir
ar purta toate armatele lumii prin pustiu
pentru ca acestea să uite că au fost roabe
că au fost armate;
                             în genere
să uite că au fost…

Tramvaiul

Tramvaiul numit dorinţă e cel mai zdruncinător
din câte tramvaie există. O spun
din proprie păţanie – într-o hurducăt-
ură
de la cotit-
ură
dorinţele îmi căzură din A Streetcar Named Desire
                                                                 pe când
mai aveam de parcurs doar câteva staţii (până la – credeam –
îndeplinirea acelor dorinţe căzute pe caldarâm);
                                                                         chiar aşa
să-mi fi rămas de parcurs vreo 2-3 staţii –
răstim şi răs-
spaţiu în care mi-am revenit
zicându-mi aproape calm:

Bine că nu am căzut eu.

Deja
fără nicio dorinţă
continuându-mi călătorie în acel tramvai numit dorinţă…